• Tema 1 - Echilibre si dezechilibre naturale

Cuprins:
1. Provocări
2. Trasee de cunoaştere
3. Exemple de abordare integrată
4. Resurse suplimentare

 

Provocări

  • Care sunt dezechilibrele naturale care afectează echilibrul planetei?

  • Cum putem diminua consecinţele dezechilibrelor naturale?

  • Ce este echilibrul? Eşti în echilibru? Contribui la păstrarea lui?

  • Cum pot influenţa dezastrele naturale viaţa comunităţilor umane?

[cuprins]

 

Trasee de cunoaştere

  • Echilibre energetice elementare. Atomul.

  • Forme ale echilibrului în natură. Pe grupe de lucru, pot fi studiate diferite tipuri de ecosisteme sau lanţuri trofice.

  • Rolul stratului de ozon în păstrarea echilibrului natural al Pământului. Tema poate fi abordată din pespectiva geografiei, a biologiei, chimiei, fizicii.

  • Echilibre şi dezechilibre în Univers. Sateliţi naturali, forţe de atracţie.

  • Dezastre naturale în istorie. Se pot realiza diferite studii de caz asupra dezastrelor naturale şi a impactului acestora asupra comunităţilor umane (erupţii vulcanice, cutremure, inundaţii de proporţii etc.).

  • Aplicaţii ale echilibrului natural: principiul vaselor comunicante. Tema poate aborda problematica lacurilor subterane, a sistemelor de alimentare cu apă, a sistemelor de ecluzare.

  • Echilibre şi dezechilibre nutriţionale. Interacţiuni de diferite tipuri între lumea animală şi cea vegetală.

  • Echilibru şi armonie. Se pot realiza incursiuni în muzică (simfoniile), fizică şi chimie (armonia culorilor, descompunerea luminii, prisma, curcubeul), matematică şi arhitectură (proporţii şi simetrii).

  • Echilibrul şi dezechilibrul ecosistemelor marine. Pescuitul iraţional, specii dispărute, catastrofele ecologice şi impactul acestora asupra vieţii.

  • Variaţiile activităţii solare, factor de modificare a echilibrului climatic al Terrei. Se pot analiza problemele legate de radiaţii şi de efectele acestora.

  • Eforturi pentru controlul echilibrelor naturale. Pornind de la cercetările institutelor specializate în controlul şi prevenirea catastrofelor naturale, se pot realiza proiecte şi simulări punctuale ale efectelor măsurilor specifice acestui domeniu.

  • Influenţele câmpului magnetic terestru asupra echilibrului corpurilor. Se pot îmbina noţiunile de fizică, geografie şi biologie cu privire la echilibru.

  • Echilibre şi dezechilibre economice. Tema poate fi abordată din perspectivă matematică, economică, istorică, sociologică, cu referire la mecanismele de producere şi control al ciclurilor economice.

  • Echilibre şi dezechilibre în controlul şi conservarea resurselor. Se pot realiza studii de caz şi simulări privind resursa umană (creşteri, scăderi demografice) sau resursele naturale (petrol, gaze naturale etc.).

  • Dezechilibre naturale: încălzirea globală.

[cuprins]

 

Exemple de abordare integrată

Subtema 3. Rolul stratului de ozon în păstrarea echilibrului natural al Pământului

Soarele emite continuu radiaţii ultraviolete dar stratul de ozon localizat în stratosferă înconjoară planeta constituind un filtru natural care blochează aproximativ 98% din aceste radiaţii.
În ultimii ani, radiaţiile solare ultraviolete au crescut în intensitate, datorită reducerii stratului de ozon, cauzată de progresul tehnologic, mai precis de folosirea excesivă a unor substanţe cu perioadă mare de descompunere.

Fig 1. Radiaţii ultraviolete.

Ozonul O3
Ozonul este o stare alotropică a oxigenului, are formula chimica O3, se găseşte în straturile superioare ale atmosferei în concentraţii foarte mici şi formează ceea ce se numeşte pătura de ozon. El are proprietatea de a reţine radiaţiile cosmice cu lungime de undă foarte mică şi extrem de nocive pentru organismele vii, mai ales pentru cele animale, făcând posibilă viaţa pe pământ în forma actuală. Se estimează că la ora actuală exista circa 3 miliarde de tone de ozon. Dacă tot ozonul ar fi concentrat în formă pură atunci ar forma un strat în jurul pamatului doar de 3 mm.
Ozon provine din cuvântul grecesc "ozein" care înseamnă "a mirosi".
Proprietăţi fizice. În stare gazoasă, ozonul are o culoare albăstruie, absoarbe în domeniul U.V. la 245nm. Are punctul de fierbere –112,5°C, punctul de topire, -192,5°C. Este puţin solubil în apă, dar mai solubil decât oxigenul în schimb, este solubil în unii compuşi organici, în general în cei neinflamabili cum este freonul, CF2Cl2.
O3 are miros caracteristic de usturoi; chiar în concentraţii mici este toxic, în stare lichidă explodează foarte uşor iar în stare solidă la simpla atingere.
Stare naturală. Ozonul se formează  fotochimic în starturile superioare ale atmosferei prin  absorbţia de către oxigen a luminii cu λ=185nm, sau mai mică. Ozonul există în atmosferă în cantitate mică. fiind prezent în atmosfera în concentraţie de cca. 0,04 ppm (părţi pe milion). Acesta se găseşte cca. 90% în stratosferă şi cca.  10% în troposferă.
Deşi mică, această cantitate de ozon are un rol important din punct de vedere meteorologic şi climateric.
Reacţii de formare. O3 se obţine în cantităţii mici în toate procesele chimice în care se obţine oxigen atomic:
-  descărcări electrice în aer sau oxigen
- iradierea aerului sau oxigenului cu radiaţii ultraviolete
- disocierea termică a oxigenului molecular şi răcirea lui bruscă
- în procesele electrochimice în care rezultă oxigen anodic
- în reacţiile chimice în care se obţine oxigen în stare născândă.
1. Formarea ozonului din oxigen molecular. Prin încălzirea oxigenului la temperatură ridicată, acesta disociază în atomi după reacţia: O2 + Energie → 2O  care reacţionează cu O2 dând ozon: 2O2+2O - 2O3 → 3O2.
2. În toate procesele fizice sau chimice, în care iau naştere atomi liberi de oxigen se formează şi ozon: O2 + O → O3.
a) Iradierea cu radiaţie ultravioletă (l = 135-185 nm ) a oxigenului molecular – acţiune fotochimică

Fig. 2 - Formarea ozonului

b) Încălzirea oxigenului molecular la 150°C
c) Descărcări electrice în oxigen pur sau în aer
d) În procesele electrolitice,  cum este de exemplu electroliza la temperatură joasă cu electrozi inerţi, cu o mare densitate de curent la anod, a acizilor: HF, H2SO4, HClO4.
e) În reacţiile în care se formează atomi liberi de oxigen, o mică parte din aceştia se transformă în ozon, ex.  descompunerea peroxidului de hidrogen la temperaturi joase:
H202 → H20 + [O] ,
[O] + O2 → O3                                   
Întotdeauna, cantitatea de ozon O3, respectiv concentraţia în volume este mică deoarece O3 este instabil şi trece în oxigen molecular, O2.Practic, ozonul în concentraţie mai mare se obţine prin descărcări electrice în atmosferă de oxigen.
Din amestecul O2 + O3, se separă O3 curat prin lichefiere cu aer lichid pe baza densităţii mai mari a O3 lichid decât a O2 lichid.
Structura ozonului. Structura moleculei de ozon a fost stabilită prin metoda difracţiei electronilor şi prin metoda microundelor.
Molecula de O3 are o structură unghiulară  de tipul:

Molecula de ozon

Fig. 3 - Molecula de O3

Proprietăţi chimice. Principala proprietate chimică a ozonului o reprezintă marea lui capacitate de oxidare.
Ozonul reacţionează în trei tipuri de reacţii chimice: ca oxidant, ozonizant şi catalizator.
Caracterul oxidant. Ozonul este unul din cei mai puternici agenţi oxidanţi, poate reacţiona numai un atom de oxigen sau cu întreaga moleculă.
- Ozonul reacţionează cu unele nemetale cum sunt: H2, Cl2, I2, S, P, As, chiar la rece dând compuşi oxigenaţi:

 - Ozonul umed atacă toate metalele cu excepţia celor din mina de platină – Pt, Pd, Ir, transformându-le în oxizi: Mg+O3 -> MgO + O2
- Ozonul oxidează oxizii inferiori la oxizi superiori: 

- Acizii oxigenaţi inferiori, respectiv, HNO2 şi H2SO3 sunt oxidaţi la acizi superiori, iar sărurile acestora sunt oxidate la azotaţi, respectiv sulfaţi.

Întrebuinţări. Ozonul se foloseşte ca dezinfectant, la albirea materialelor textile şi a hârtiei, distrugerea insectelor, în unele analize chimice sau sinteze de compuşi la purificarea apei alimentare, la distrugerea fenolilor şi a cianurilor din apele reziduale industriale. Se foloseşte în industria alimentară pentru conservarea fructelor, legumelor, laptelui, brânzei, peştelui şi a cărnii. Fiind un germicid, se foloseşte în terapeutică, în chirurgie şi în stomatologie.
Atmosfera. Învelişul gazos care înconjoară planeta Terra (Pământ), este cunoscut sub denumirea de atmosfera acesteia. Fără o limită superioară precisă atmosfera trece treptat în spaţiul interplanetar. Viaţa pe planetă este asigurată de existenţa atmosferei, energiei solare şi a câmpul magnetic planetar. Atmosfera are rolul de a absorbi energia de la Soare, de a recircula apa şi alte chimicale şi prin forţe magnetice şi electrice asigură un climat moderat. Atmosfera protejează de asemenea faţă de radiaţiile cu energie mare şi de vidul cosmic.
În cadrul atmosferei terestre se deosebesc cinci straturi principale, între care nu există o delimitare precisă, împărţirea lor făcându-se după caracteristicile termice, compoziţie chimică, direcţie de deplasare şi densitate.
•          troposfera - cuprinsă între suprafaţa Pământului şi altitudinea de circa 8 - 14,5 km, este zona în care se găsesc aproape toţi vaporii de apă şi în care se desfăşoară principalele fenomene meteorologice, are densitatea cea mai mare; pe măsura ce urci temperatura media scade de la +17 la -52°C; Aerul troposferic este foarte important pentru organism si factorii de mediu deoarece asigură respiraţia (prin compoziţia chimică), termoreglarea (prin proprietăţile fizice), autopurificarea, sau din contră poluarea aerului prin prezenta unor substanţe străine de compoziţia naturală şi care pot afecta starea de sănătate.
•          stratosfera - cuprinsă între troposferă şi altitudinea de circa 50 km; este separată de troposferă prin tropopauză. Faţă de troposferă aceasta este uscată şi mai puţin densă; în partea superioară a stratosferei există o concentraţie masivă de ozon, care absoarbe cea mai mare parte a radiaţiilor ultraviolete ce vin de la Soare, din această cauză temperatura în acest strat creşte gradual spre valoarea de -3°C; stratosfera şi troposfera conţin 99% din cantitatea total de aer;
•          mezosfera - stratul cuprins între 50 - 85 km altitudine; în această zonă temperatura scade din nou până la valoarea de -93°C; moleculele sau atomii prezenţi aici sunt în stare excitata din cauza absorbţiei de energie de la Soare;
•          termosfera este stratul cuprins între 85 km şi 600 km; temperatura acestui strat creşte gradat până la aproape 1.727°C din cauza radiaţiei de la Soare. În această zonă reacţiile chimice decurg foarte rapid. Caracteristica principală a termosferei este aceea că aici se întâlneşte plasma (între 85 şi până la aproximativ 1000 km, zonă denumită şi ionosferă).
•          exosfera - stratul între 1000 şi circa 3000 km înspre spaţiul interplanetar; în această regiune, hidrogenul şi heliumul sunt componentele principale, densitatea fiind foarte redusă.
Atmosfera terestră nu are forma planetei, ci are o formă de sferă uşor turtită, formă determinată de mişcarea de rotaţie a planetei.

Atmosfera terestra

Fig. 4 - Atmosfera terestră

Atmosfera terestră nu are forma planetei, ci are o formă de sferă uşor turtită, formă determinată de mişcarea de rotaţie a planetei.
Masa atmosferei terestre este considerată a fi de circa 1•10-6 din cea a Pământului. Pe 1 m2 al suprafeţei terestre acţionează o masă de atmosferă de circa 10.000 kg. Densitatea şi presiunea atmosferei scad cu creşterea altitudinii. În plus presiunea atmosferică variază şi în funcţie de conţinutul de apă. Presiunea aerului uscat la nivelul mării este egală cu 760 mm Hg, iar densitatea de 1,292 kg/m3.
Datorită expunerii alternative a atmosferei la radiaţia solară (din cauza rotaţiei în jurul axei) diferenţele de temperatură cauzează diferenţe ale densităţii aerului şi astfel apar deplasări ale aerului, atât pe orizontală cât şi pe verticală, denumite vânt.
Compoziţia atmosferei variază atât cu altitudinea cât şi cu latitudinea. Se consideră că atmosfera terestră reprezintă un amestec mecanic de mai multe substanţe aflate în stare gazoasă, lichidă şi solidă. Componenţii gazoşi ai atmosferei formează ceea ce se denumeşte aer. În general aerul conţine, în volume, ~78% azot, ~21% oxigen, ~0,93% argon, iar restul este format din gaze inerte, dioxid de carbon şi cantităţi variabile de vapori de apă. Componenţii în stare lichidă ai atmosferei sunt reprezentaţi de particule fine de apă, iar cei solizi sunt reprezentaţi de gheaţă, particule de diferite dimensiuni de naturale sau artificiale.
Ca urmare a activităţii vieţuitoarelor, dar în special a oamenilor, compoziţia atmosferei se modifică continuu.

Ce face ozonul ?
Ozonul din straturile superioare ale atmosferei (ozonul bun – aflat la 15- 40 km altitudine) protejează planeta de efectele dăunătoare ale radiaţiilor ultraviolete (UV B l=280-320 nm) emise de soarelui. De la apariţia vieţii pe Pământ, plantele şi animalele s-au adaptat la un anumit nivel de radiaţii UV. Modificarea, în special creşterea acestei cantităţi de radiaţie poate provoca distrugerea treptată a lumii vii.
Formarea ozonului în straturile superioare ale atmosferei are loc de câteva milioane de ani, dar compuşii naturali de azot din atmosferă se pare ca au menţinut constantă concentraţia de ozon. Ozonul prezent în straturile inferioare ale atmosferei (Ozonul rău - se găseşte până la cca. 12km altitudine) este  „toxic”, ataca celulele plantelor prin inhibiţia fotosintezei, intensifică procesele nocive ale smogului. Concentraţii ridicate la nivelul solului sunt periculoase şi pot provoca boli pulmonare. Formarea acestuia este accentuată in lunile de vara.

Cine distruge stratul de ozon?
În primul rând compuşii organici halogenaţi folosiţi ca agenţi refrigerenţi şi în spray-urile cu aerosoli unii compuşi organici volatili (COV), freonii - reprezintă derivaţi halogenaţi ai hidrocarburilor saturate utilizaţi în producerea frigului artificial (instalaţii casnice, comerciale şi industriale) sau ca agenţi de propulsare în industria cosmetica si farmaceutica. După eliberarea în atmosferă, aceste chimicale sunt descompuse de lumina solară, clorul reacţionând şi distrugând moleculele de ozon - pana la 100.000 de molecule de ozon pot fi distruse de o singura moleculă de cloro – fluoro - carbură.

Freonul

Fig. 5 - Freonul

Fig. 6 - Ozonul rău

Sursele care emit oxizi de azot (NOx) pot fi împărţite în 3 categorii: surse mobile, surse fixe şi alte surse; ponderea fiind de 50% pentru sursele mobile, 20% pentru sursele fixe şi restul pentru ceilalţi poluanţi. Sursele mobile sunt motoarele cu ardere internă care permit o ardere controlată a combustibilului pentru a produce lucrul mecanic necesar funcţionării acestora. Combustibilul care conţine un amestec de parafine şi hidrocarburi aromatice este ars în prezenţa aerului; la o combustie completă se obţine CO2 şi H2O: Combustibilul (HC) + O2 (aer) → CO2 + H2O + căldură
În timpul arderii, din cauza temperaturilor ridicate, se formează oxizii de azot în concentraţii de 100 - 3.000 ppm.
Din categoria surselor fixe, termocentralele generează aproape jumătate din "producţia" de oxizi de azot. La acestea se adaugă şi fabricile de ciment, de sticlă, laminoarele, oţelăriile, rafinăriile, fabricile de acid azotic, turbinele cu gaz, incineratoarele, motoarele Diesel staţionare etc., adică la toate tehnologiile unde sunt întâlnite temperaturi înalte, controlate sau necontrolate. Alte surse generatoare de oxizi de azot sunt naturale sau biologice şi includ fulgerele, incendiile de păduri, copaci, arbuşti, iarba şi desigur microorganismele. Fiecare din aceste surse produce cantităţi variabile din fiecare tip de oxizi de azot.
Un alt factor care contribuie la scăderea stratului de ozon îl constituie zborurile rachetelor cu utilizări multiple (ex. Shuttle) şi ale avioanelor supersonice (gazele eliminate  de aceste avioane în timpul zborului conţin oxizi de azot).
Permanent, ozonul participă la procese reversibile de formare şi disociere prin reacţiile care au loc cu compuşii naturali conţinând azot (eliberaţi de sol şi de apa oceanelor), hidrogen (rezultat din vaporii de apă) şi clor (eliberat de oceane). Important de ştiut este faptul că aceste reacţii nu distrug echilibrul stratului de ozon stratosferic. Dezechilibrul este creat de apariţia în stratosferă a substanţelor sintetice din clasele cloro-fluoro-carburilor (CFC), hidrocloro-fluoro-carburilor (HCFC), halonilor şi a altor substanţe organice cu conţinut de halogeni (enumerate în Protocolul de la Montreal).
Aceşti compuşi disociază sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete producând atomi de clor liberi şi foarte reactivi. Atomii de clor rezistă mulţi ani în atmosferă. Reacţiile care au loc între compuşii organici halogenaţi, radiaţiile UV şi ozon sunt redate în figura următoare:

Fig. 7 - Distrugerea stratului de ozon

Mecanismul formării ozonului poate fi prezentat în următoarele etape: dioxidul de azot reacţionează cu oxigenul din aer în prezenţa luminii ultraviolete (UV) solare formând ozon şi monoxid de azot. Monoxidul de azot format reacţionează cu radicalii liberi din atmosferă, care sunt rezultaţi din descompunerea sub acţiunea luminii ultraviolete a compuşilor organici volatili (volatile organic compounds - VOC). Aceşti radicali liberi transformă molecula de NO în NO2. În acest mod, se observă că fiecare moleculă de NO2 poate produce ozon de mai multe ori. Reacţia se desfăşoară până când molecula de VOC îşi reduce lanţul de atomi de carbon şi nu mai poate reacţiona sub acţiunea radiaţiei ultraviolete cu formarea de radicali liberi, adică încetează să mai fie fotoreactivă. În general aceeaşi moleculă de VOC poate participa în medie la cinci fotoreacţii.
Din cauză că oxizii de azot sunt transparenţi la lumina din domeniul vizibil (chiar dacă NO2 este de culoare brună, iar aproape inexistentul N2O3 este de culoare neagră), ceea ce face ca fotonii să străbată stratul fără a induce reacţii fotochimice; o durata de viaţă a lor este de câteva zile. Întrucât NO2 poate rezulta din NO oxidat de VOC, şi având o stabilitate destul de mare, acesta este capabil să fie purtat de curenţii atmosferici la distanţe mari înainte de a forma ozonul troposferic. În unele zone concentraţia mare de ozon (durata de viaţă a ozonului în aerul curat este doar de câteva ore) poate fi explicată doar datorită existenţei unor curenţi atmosferici care fac ca amestecul de oxizi de azot şi de substanţe volatile organice să fie deplasat de la poluator spre acele zone. Diferenţele observate între distanţele dintre zona poluată şi poluatori se pot explica prin condiţiile meteorologice diferite: viteza vântului, temperatură, precipitaţii, curenţi ascendenţi, descendenţi, alternanţa zi/noapte etc..
HCl + ClONO2 → HNO3 + Cl2
ClONO2 + H2O → HNO3 + HOCl 
HCl + HOCl → H2O + Cl2 
N2O5 + HCl → HNO3 + ClONO 
N2O5 + H2O → 2 HNO3 
CFC + UV  →  Cl
Cl + O3 →  ClO + O2
ClO + O →   Cl + O2

Ştim de multă vreme de această problemă?
Ce facem să protejăm stratul de ozon?
Primele studii asupra stratului de ozon datează din 1970 (savanţii americani M. Molina şi S. Rowland). Găuri în stratul de ozon au fost observate în multe regiuni ale globului terestru, în prezent ele sunt continuu monitorizate.
1985 este anul în care s-a pus serios problema protejării stratului de ozon., astfel s-a  format Comitetul de Coordonare pentru protecţia stratului de ozon. Au fost luate măsuri severe, chiar interzicerea folosirii freonului şi a altor agenţi. Aplicarea acestor măsuri a permis încetinirea ritmului de creştere a găurilor de ozon, dar nu au oprit definitiv procesul.
 Diminuarea stratului de ozon este mai accentuata iarna şi primăvara când norii polari stratosferici favorizează descompunerea compuşilor halogenaţi şi eliberarea clorului.
Evoluţia stratului de ozon, măsurat în unităţi Doubton se poate urmări pe site-ul NASA. Ce este o unitate Dobson?
Unitatea Dobson (DU) este unitatea de măsură pentru ozonul total. Dacă s-ar aduna tot ozonul din atmosferă într-o coloană şi s-ar aduce la temperatura standard (0°C) şi presiunea (1013.25 milibari sau o atmosfera, sau "atm" , coloana ar fi aproximativ 0,3 centimetri grosime. Astfel, ozonul total va fi de 0.3atm•cm. Pentru a se lucra mai uşor cu  "Unitatea Dobson ", aceasta este definită ca  0.001 atm•cm iar 0.3atm•cm sunt de fapt  300 DU.
Gaura de ozon este definită geografic ca o zonă în care cantitatea de ozon este sub 220 unităţi Dobson. Aceasta variază ca dimensiune şi poziţie în timpul anului.

Fig. 8 - Indicele UV în condiţii de cer senin, la amiază, 26.06.2010

Protocolul de la Montreal clasifică substanţele care distrug oxigenul din straturile superioare ale atmosferei în două grupe. Grupa I conţine CFC cloro-fluoro-carburi: CFCl2, CF2Cl2, C2F3Cl3, C2F4Cl2, C2F5Cl .
Grupa a II – a conţine substanţe denumite generic haloni: CF2BrCl  (halon-1211) , CF3Br (halon-1301), C2F4Br2 (halon-2402).
           
Legislaţie:

  • 16 septembrie 1987, adoptarea Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon.16 septembrie -  Ziua Internaţională a Stratului de Ozon, declarată în Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP)

  • România a aderat la Convenţia privind protecţia stratului de ozon, de la Viena la 22 martie 1985 şi la Protocolul privind substanţele care epuizează stratul de ozon, de la Montreal, adoptat la 16 septembrie 1987 prin legea nr. 84 din decembrie 1993. De asemenea, a acceptat Amendamentele la Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptate la Londra în 1993, la Copenhaga în 2001 şi Montreal în 2001.

  • Din 1980 au început la Bucureşti observaţiile asupra cantităţii totale de ozon. Valorile măsurătorilor efectuate zilnic sunt transmise la centrele din Canada si Grecia în vederea întocmirii harţilor emisferice de ozon.

  • România, contribuie la eforturile de scădere a emisiilor de gaze cu efect de seră prin, Planul Naţional de Acţiune pentru Schimbări Climatice şi Programul Naţional de Eliminare Treptată a Substanţelor care Epuizează Stratul de Ozon.

Radiaţiile ultraviolete - prieteni sau inamici?
Undele electromagnetice sau radiaţia electromagnetică sunt fenomene fizice în general naturale, care constau dintr-un câmp electric şi unul magnetic în acelaşi spaţiu, şi care se generează unul pe altul pe măsură ce se propagă. Majoritatea radiaţiilor nu sunt vizibile cu ochiul liber, dar ele ne înconjoară şi efectele le simţim sau folosim în mod curent
Clasificarea radiaţiilor electromagnetice se face în funcţie de lungimea de undă a acestora, de frecvenţă sau energie.

Domeniul razelor ultraviolete se referă la radiaţii cu lungime de undă de la 1 nm - 380 nm (1 nanometru = 10-9 m), cu o frecvenţă de 789 Hz (380 nm) până la 300 Hz (1 nm).
În funcţie de efectele pe care le au asupra organismelor vii, radiaţiile ultraviolete sunt împărţite în 3 clase:.
UVA (315-400nm), cu lungimea de undă cea mai mare, sunt cele mai puţin nocive şi sunt folosite în majoritatea centrelor de bronzare artificială; sunt mai intense dimineaţa şi seara, pot trece prin sticlă şi pot penetra straturile superioare ale pielii.
UVB (280-315nm) pot cauza arsuri ale pielii şi ochilor. Radiaţiile cu lungime de undă de aproximativ 280nm sunt puternic absorbite de proteine alterându-le sau distrugându-le. UVB, sunt mai puternice la prânz, nu trec prin sticlă, sunt responsabile de bronzare dar la o expunere prelungită a pielii conduc la îmbătrânire prematură, arsuri solare, urmate de slăbirea sistemului imunitar, apariţia unor boli de piele şi chiar modificări ADN.
UVB şi UVA bronzează dar şi ard pielea, ducând la arsuri întârziate, îmbătrânire şi cancer de piele.
UVC (200-280 nm) sunt cele cu acţiune predominant germicidă şi folosite la dezinfectare/sterilizare.
Vestea bună este că ozonul stratosferic (stratul intact sau cel diminuat) reţine aproape radiaţiile UVC, lăsând să treacă procente din UVA şi UVC.

Nu trebuie uitate avantajele folosirii radiaţiilor UV. Acestea au aplicaţii în domenii diverse ca: securitate, elemente de siguranţă şi autentificare (carduri bancare, bancnote, etc.), lămpile fluorescente, astronomie, studii biologice şi de combatere a dăunătorilor, spectrofotometrie, purificarea aerului, analiza minerale, markeri în chimie şi medicină, sterilizare, dezinfectarea apei potabile, etc.
Unii fluturi (specia Papiloinoidea) utilizează semnale ultraviolete ca un sistem de comunicare. Sensibilitatea la această regiune oferă mai multe avantaje acestor fluturi, cum ar fi un canal de comunicare privat indisponibil pentru  animalele de pradă.

Fluture

Fig. 9 - Fluture

 Bronzarea este un proces complex care are loc la nivelul pielii şi constă în transformarea unor substanţe monomere ca tyrosina în melanină.

Fig. 10 - Bronzarea

Tot la nivelul pielii şi sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete UVB are loc si sintetizarea vitaminei D3 (C27H44O) pornind de la o formă de colesterol.

Fig. 11 - Radiaţiile ultraviolete

Cum ne protejăm de radiaţiile ultraviolete?
SPF – factorul de protecţie solară (Sun Protection factor) este o unitate de măsură care indică cât timp poţi sta la soare fără a provoca arderea pielii. În prezent este calculat numai pentru radiaţiile UVB, cele UVA nu au fost cuantificate deoarece nu produc aceleaşi efecte nocive asupra organismului uman. Totuşi, marea majoritatea a produselor de protecţie solară afirma că protejează pentru toate tipurile de radiaţie UV!
Există o concepţie greşită legată de SPF referitoare la timpul de expunere solară. De exemplu, mulţi consumatori cred că, dacă ei s-ar arde stând la soare o oră, la aplicarea unei creme de protecţie solară cu SPF 15, aceasta le va permite să stea în soare 15 ore (adică de 15 ori mai mult), fără a se arde! Deşi cantitatea de energie solară absorbită de piele este legată de timpul de expunere solară, există şi alţi factori care influenţează cantitatea de energie solară: orele de expunere, localizarea geografică, prezenţa sau absenţa norilor, tipul de piele, calitatea şi cantitatea de material de protecţie solară aplicat, frecvenţa aplicărilor, etc.
Multe specii au dezvoltat metode naturale de protecţie împotriva radiaţiilor ultraviolete, de exemplu oamenii produc melanină în straturile exterioare ale pielii.

Pot plantele să sufere arsuri solare?
Plantele sunt întotdeauna expuse la radiaţii ultraviolete şi dispun de mecanisme pentru a face faţă daunelor induse de acestea. Dar expunerea lor la un nivel ridicat de UV-B – le „supără” chiar şi pe plante, principalul efect fiind asupra procesului de fotosinteză  De exemplu, unele soiuri de orez sunt mai rezistente la UVB aşa cum rase diferite de oameni pot produce cantităţi diferite de melanina pentru protecţia pielii, astfel ca plantele diferă.
Fitoplanctonul marin este de asemenea supus riscurilor la creşterea nivelului de UB.

Sunt razele soarelui mai intense la altitudini mai mari?
Radiaţii UV cresc cu creşterea altitudinii (intensitatea radiaţiilor ultraviolete este cu 20% mai mare la 5000 de metri comparativ cu cea de la nivelului mării).

Mă pot “arde” razele solare reflectate de o suprafaţă?
Razele solare reflectate de unele suprafeţe pot fi la fel de dăunătoare ca cele directe:
• nisipul / betonul reflectă 25% radiaţii UV
• zăpada reflectă 85% radiaţii UV
• Apa reflectă radiaţiile UV 100%

Mă bronzez? Cum aleg o cremă de protecţie solară?
Din cele mai vechi timpuri a fost apreciată acţiunea benefică a razelor de soare asupra pielii. Pielea frumos bronzată are un aspect plăcut, dar expunerea la soare trebuie efectuată controlat. Bronzarea presupune expunerea conştientă la radiaţiile ultraviolete.
Exista mai multe moduri de a te bronza: natural, (stând la soare, cu sau fără creme de protecţie solară) şi artificial, folosind radiaţiile ultraviolete din centrele de bronzare („solare”) sau folosind substanţe care prin reacţii chimice la nivelul pielii conduc la colorarea pielii (bronzare organică). Presupunând că aleg o crema de protecţie solară, în primul rând citesc foarte bine eticheta! Pe etichetă trebuie precizaţi componenţii activi ai acesteia..
De cele mai multe ori vedem o înşiruire de substanţe organice sau anorganice despre care nu ştim prea multe lucruri. O listă a substanţelor din cremele de protecţie solară a fost elaborată de FDA – Food and Drug Administration , şi de asemenea, de Personal Care Products Council.
Primele pe listă sunt ingredientele active cu concentraţia cea mai mare. Apoi sunt prezentaţi restul compuşilor chimici (emolienţii, lubrifianţii, conservanţii, parfumurile) în ordinea descrescătoare a concentraţiei.
În produsele de protecţie solară ingredientele active sunt de obicei molecule aromatice conjugate cu grupări carbonil. Această structură generală a moleculelor le permite să absoarbă razele ultraviolete şi după expunerea la lumina UV, cele mai multe ingrediente nu suferă modificări chimice importante păstrându-şi caracteristicile absorbante fără să sufere foto-degradări importante. Unele produsele de protecţie solară includ enzime, care se pretind a fi capabile să repare ADN-ul deteriorat de radiaţiile UV.

Sarcini de lucru:

1. Realizaţi o prezentare a factorilor care au condus la formarea găurii de ozon.
2. Propuneţi un plan de măsuri care să conducă le refacerea stratului de ozon,.
3. Elaboraţi un set de criterii pentru a alege  ochelarii de soare potriviţi.
4. Care  ar fi condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească un produs de „protecţie solară”?
5. Elaboraţi materiale publicitare prin care să avertizaţi oamenii de pericolul reducerii stratului de ozon.
6. Urmăriţi pe site-urile specializate evoluţia stratului de ozon şi a indicelui UV.


Subtema 5. Dezastre naturale în istorie. Studiu de caz: Lisabona, 1755
Repere cronologice:

Cca 1500 î.Hr. – Erupţia vulcanului din insula Santorini, prin efectul valurilor tsunami, provoacă distrugerea civilizaţiei minoice din insula Creta.
464 î.Hr. – Distrugerea cetăţii Sparta în urma unui cutremur de pământ.
79 î.Hr. – Erupţia vulcavului Vezuviu provoacă dispariţia oraşului roman Pompei şi un număr de circa 30 000 de victime.
557 – Cutremurul de la Constantinopol determină avarierea gravă a bisericii Sf. Sofia.
1219 – Marea inundaţie provocată de prăbuşirea unui baraj natural devastează oraşul Grenoble.
1302 – Distrugerea Farului din Alexandria, una dintre cele şapte minuni ale Antichităţii, în urma unui cutremur.
1555 – Dezastrul din Srinagar (India), provocat de un cutremur, determină moartea a aproximativ 60 000 de persoane.
1556 – Cel mai teribil cutremur de pământ înregistrat până acum, provoacă, în China (la Shaanxi), moartea a circa 800 0000 de oameni.
1687 – Distrugerea prin cutremur a oraşului Lima, în Peru.
1707 – Seismul din Hoei, Japonia, cu o magnitudine estimată de 8,6 pe scara Richter, provoacă erupţia vulcanului Fuji.
1755 – Catastrofa seismică de la Lisabona (aprox. 60 000 de victime).
1783 – Erupţia vulcanului Lagagikar, din Islanda, provoacă perturbaţii climatice şi foamete în Europa.
1797 – Seismul din Ecuador provoacă modificări ale geografiei Anzilor Centrali ecuadorieni.
1883 – Erupţia vulcanului Krakatoa provoacă valuri de 40 m înălţime, care ajung până pe coastele Americii de Nord.
1906 – Oraşul San Francisco este afectat de un cutremur cu magnitudinea estimată la 8,0 pe scara Richter.
1908 – În Siberia (Tunguska), se produce explozia determinată de prăbuşirea unui meteorit cu o greutate estimată la 40 000 de tone, cu efecte resimţite până în Europa.
1923 – Distrugerea oraşelor japoneze Tokyo şi Yokohama printr-un cutremur, urmat de un incendiu,  care provoacă 142 000 de morţi.
1958 – În Alaska, un cutremur cu magnitudinea 8,2 pe scara Richter determină o prăbuşire catastrofală de teren în golful local, urmată de un val de apă de circa 525 m înălţime.
1960 – Cutremurul catastrofal din Chile, de 9,5 grade pe scara richter, provoacă distrugerea tuturor oraşelor de coastă din regiune şi valuri tsunami care provoacă ravagii până în Hawaii, Japonia, Filipine.
1976 – Cutremurul de 7,8 grade din China distruge complet oraşul industrial Tangshan.
2004 – Cutremurul din Indonezia, urmat de tsunami, provoacă peste 200 000 de victime umane.
2005 – Inundaţii musonice catastrofale în India. Uraganul Katrina devastează New Orleans (SUA).
2010 – Cutremur cu magnitudinea 7,0 pe scara Richter, care provoacă peste 230 000 de morţi şi 300 0000 de răniţi în Haiti.
Contextul general. Dezastrele provocate de natură reprezintă evenimente ce nu pot fi controlate direct de oameni şi care generează distrugeri de mare amploare. În istorie, nu de puţine ori, catastrolefe naturale precum cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice, inundaţiile, au avut consecinţe iremediabile asupra comunităţilor umane, provocând distrugerea unora sau prăbuşirea unor civilizaţii întregi. Dintotdeauna, marile dezastre naturale au afectat mentalul colectiv, lăsând o impresie deosebit de puternică supravieţuitorilor. Acestea s-au aflat, în trecut, la originea unor legende şi mituri, forme de explicare a naturii prin intervenţia divinităţii. De asemenea, în epocile mai recente, catastrofele naturale au determinat oamenii să imagineze metode de prevenire şi, pe cât posibil, de contracarare a efectelor devastatoare ale acestora.

Fig. 12 - Carlo Brancaggio, Inundaţie la Paris (pictură, 1910)

Studiu de caz. Lisabona, 1755.
Portugalia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Domnia regelui João (Ioan) al V-lea (1706-1750) a reprezentat momentul de apogeu al Regatului Portugaliei, a cărui prosperitate se baza pe exploatarea principalei sale colonii, Brazilia. Aceasta din urmă era concomitent sursă de aur şi diamante pentru susţinerea bugetului portughez şi debuşeu pentru populaţia excedentară a metropolei, care nu-şi putea găsi de lucru în economia slab dezvoltată a Portugaliei.
Aristocraţia, deosebit de influentă în epocă, împiedica orice acţiune de modernizare, politică sau economică. Din acest motiv, pe de o parte, viaţa socială portugheză se desfăşura într-un fast şi cu cheltuieli ieşite din comun (susţinute de resursele provenite din Brazilia), iar pe de altă parte, Portugalia pierdea venituri importante ca urmare a dependenţei de importuri.
În această perioadă, Portugalia s-a îmbogăţit cu nenumărate edificii fastuoase, precum palatul Mafra din Lisabona, biblioteca Joanina din Coimbra şi palatul regal din Sintra; s-au dezvoltat artele şi ştiinţele; a fost editat primul ziar portughez (A gazeta de Lisboa)
Cheltuielile nemăsurate şi deficitul bugetar accentuat au determinat, spre sfârşitul domniei lui João al V-lea, slăbirea autorităţii monarhice şi contestarea regimului absolutist.

Fig. 13 - Regele Portugaliei, João al V-lea (1706-1750)

Portugalia după 1750. Cutremurul de pământ din 1755.
Domnia regelui José I (1750-1777) a fost domniată de consecinţele marelui cutremur din 1755 şi de personalitatea prim-ministrului Sebastião José de Carvalho e Melo, marchizul de Pombal. Cutremurul din 1755 avea să-i permită acestuia din urmă să exercite o putere absolută asupra statului portughez. Prin politica sa de reforme în spiritul absolutismului luminat, marchizul de Pombal a transformat Portugalia într-un stat modern.

Fig. 14 - Marchizul de Pombal (pictură, sec. al XVIII-lea)

Cutremurul devastator de la Lisabona s-a produs la 1 noiembrie 1755, zi cu o semnificaţie religioasă deosebită în lumea catolică: Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Magnitudinea estimată a seismului este de 8,7 pe scara Richter, distrugerile provocate de acesta fiind amplificate de valurile tsunami şi de incendiile devastatoare care l-au însoţit. Seismul este socotit printre cele mai devastatoare din istorie, provocând  moartea a aproximativ 60 000 de persoane  (din totalul de circa 250 000 de locuitori) şi distrugerea oraşului Lisabona în proporţie de 85%. Primul val tsunami care a urmat cutremurului a atins înălţimea de zece metri, fiind urmat de încă două, apa mării ajungând până la fluviul Tago. Întreaga zonă de sud a Portugaliei a suferit distrugeri, îndeosebi regiunea Algarve. Cutremurul a fost resimţit până în Finlanda, valurile provocate de acesta ajungând, peste Atlantic, până în Barbados şi Martinica. Pentru prima dată s-au realizat, cu acest prilej, studii asupra comportamentului animalelor, care au fugit din calea seismului către zona de interior a ţării.

Fig. 15 - Portul Lisabona distrus de tsunami şi incendii (litografie, 1755)

Fig. 16 - Localizarea estimativă a epicentrului cutremurului din 1755

Clădirile din Lisabona au fost distruse fie de cutremur, fie de tsunami sau de incendii. Printre acestea s-au numărat palatul regal, clădirea operei, principalele edificii religioase (catedrala Santa Maria, mănăstirea carmelită, ale cărei ruine au fost conservate până azi, bisericile Sf. Paul, Santa Catarina, Sf. Vicente). Cel mai mare spital din lume în epocă, Spitalul Regal al Tuturor Sfinţilor, a dispărut în totalitate, împreună cu sute de pacienţi. Cutremurul a provocat pierderea a nenumărate opere istorice şi artistice (zeci de mii de volume ale bibliotecii regale, arhiva călătoriilor lui Vasco da Gama, picturi de Rubens şi Tizian etc.).

Fig. 17 - Palatul Ribeira, distrus complet de cutremurul din 1755 (imagine de epocă)

Reconstrucţia Lisabonei sub conducerea marchizului de Pombal. Familia regală a supravieţuit în întregime cutremurului, regele lăsând în grija prim-ministrului, marchizul de Pombal, măsurile necesare pentru a înlătura efectele seismului şi a reconstrui capitala. Au rămas celebrele cuvintele marchizului, rostite imediat după cutremur: “Acum să-i îngopăm pe cei morţi şi să-i hrănim pe cei vii!”.
După restabilirea situaţiei, marchizul de Pombal a trecut la refacerea oraşului. Acesta a fost complet curăţat de ruine şi s-a trecut, cu ajutorul arhitecţilor şi al inginerilor, la construirea unei Lisabone noi, pe baza unor planuri arhitecturale raţionale, moderne, inspirate de filosofia Epocii Luminilor. Printre cei mai importanţi arhitecţi şi ingineri ai vremii s-au numărat Manuel da Maia, Eugenio dos Santos, Machado de Castro şi Elias Sebastian Pope. Au fost trasate străzi şi trotuare largi, activităţile economice au fost grupate pe cartiere, a fost regândită întreaga înfăţişare a noilor clădiri şi pieţe publice, au fost introduse pentru prima dată elemente prefabricate în construcţii. Reprezentativ pentru noua arhitectură este centrul oraşului Lisabona (Baixa pombalina).
S-a format astfel un nou stil arhitectural, numit “pombalin”. Un aspect interesant: marchizul de Pombal a recurs la primele teste de rezistenţă seismică: modele din lemn ale noilor clădiri erau testate prin simularea cutremurelor cu ajutorul militarilor, puşi să mărşăluiască în jurul lor!

Fig. 18 - Cartierul Baixa pombalina, Lisabona

Începuturile seismologiei. Marchizul de Pombal este considerat şi un precursor al seismologiei moderne. După cutremurul din 1755, acesta a adresat tuturor parohiilor ţării un chestionar, conţinând întrebările:

  • Cât timp estimează durata cutremurului?
  • Câte replici au fost simţite?
  • Ce pagube s-au produs?
  • Ce s-a întâmplat cu puţurile de apă şi cu fântânile?
  • Care a fost comportamentul animalelor?

Răspunsurile oferite de preoţi au permis cercetarea ştiinţifică a dezastrului. Cutremurul de la Lisabona a stârnit numeroase dezbateri, ştiinţifice şi filosofice în epocă. Filosoful Immanuel Kant a realizat o monografie, Despre cauzele cutremurelor (1756), în care a avansat o teorie proprie cu privire la aceste cataclisme.

Fig. 19 - Immanuel Kant (portret)

Cutremurele de pământ ne arată că, aproape de suprafaţa sa, pământule este străbătut de caverne şi că, sub picioarele noastre, galerii de mină secrete se întretaie şi se îndreaptă în toate direcţiile. Acest fapt va fi, fără îndoială, confirmat de cercetările ştiinţifice viitoare. În aceste cavităţi arde un foc permanent, sau există o substanţă combustibilă care nu are nevoie decât de puţin pentru a se aprinde şi a cutremura măruntaiele pământului, făcând ravagii.

(Immanuel Kant, Despre cauzele cutremurelor)

Sarcină de lucru:

Căutaţi informaţii suplimentare despre istoria seismologiei şi realizaţi o prezentare a evoluţiei teoriilor despre producerea cutremurelor.

Aspecte mentale şi filosofice ale cutremurului de la Lisabona.
Cutremurul a avut loc în ziua unei mari sărbători religioase şi a provocat, prin numărul mare de victime şi prin prăbuşirea majorităţii edificiilor religioase ale oraşului, un adevărat şoc celor care au supravieţuit. Mulţi au pus dezastrul pe seama pedepsei divine, dificil de explicat de către teologii şi filosofii epocii, iar de aici s-au stârnit nenumărat controverse cu privire la acest subiect. Aceasta cu atât mai mult cu cât Europa se afla în plin Iluminism, curent cultural care exalta spiritul raţional. Principala problemă dezbătută de gânditorii vremii a fost cea legată de validitatea, în faţa unui asemenea dezastru, a teodiceei, doctrină filozofico-religioasă conform căreia lumea este o creaţie perfectă a divinităţii, răul are cu totul o altă origine decât cea divină iar existenţa lui nu poate pune la îndoială bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu. În această controversă s-au remarcat îndeosebi filosofii francezi Voltaire, prin Poemul despre dezastrul Lisabonei, şi Jean-Jacques Rousseau.

Sarcini de lucru:

Realizaţi studii de caz, finalizate cu cîte o prezentare PowerPoint asupra următoarelor dezastre naturale din istorie şi a consecinţelor acestora:
1. Erupţia vulcanului din insula Santorini (mil. II î.Hr.)
2. Erupţia vulcanului Vezuviu (79 î.Hr.)
3. Prăbuşirea meteoritului tungus (1908).

 

Subtema 15. Dezechilibre naturale: încălzirea globală

Activităţile umane zilnice necesită utilizarea combustibililor fosili (petrol, cărbuni şi gaze naturale) pentru producerea energiei şi pentru transport. Aceste procese conduc la emisii de gaze de seră, în special dioxid de carbon, fiind considerate responsabile pentru afectarea climei. Din peisajul zilnic al lumii nu lipsesc furtuni puternice, inundaţii, secetă şi valuri de căldură.  Din cauza gazelor de seră emise deja în atmosfera, suntem predispuşi la o încălzire cu 1,2- 1,3 ºC a temperaturii în următoarele decenii. Pentru a evita deteriorarea ireversibilă a planetei, temperatura de la suprafaţa pământului nu trebuie să crească cu mai mult de 2°C faţa de nivelul din perioada preindustrială.  Comisia Europeană a declanşat o campanie prin care învaţă consumatorii ce ar putea să facă pentru a opri încălzirea globală.
UE pledează pentru un acord global privind schimbările climatice după 2012. Acesta este motivul pentru care Uniunea lansează un apel la adresa ţărilor dezvoltate pentru a reduce, până în 2020, emisiile generate cu 30% faţă de nivelurile înregistrate în 1990. Responsabilii europeni pledează pentru utilizarea tehnologiilor curate de ardere a cărbunelui, pentru creşterea eficienţei energetice şi pentru promovarea utilizării surselor de energie care protejează mediul.
Dar cum am ajuns aici? 

Cartea de identitate a Pământului în secolul al XXI-lea
Planetă a sistemului solar, cunoscută ca fiind planeta albastră, Terra s-a născut în urmă cu circa 4,6 miliarde de ani, dintr-un nor de gaze şi de praf stelar. Sfera de piatră formată a evoluat de-a lungul timpului, căpătând stratul de aer – atmosfera şi stratul de apă – hidrosfera. Când condiţiile au permis, a apărut învelişul viu al planetei –biosfera.

Fig. 20 - Terra

Dintre toate învelişurile, atmosfera este cea mai sensibilă, fiind cel mai uşor de tulburat. O serie de activităţi umane au provocat şi provoacă în continuare modificări considerabile ale compoziţiei chimice a atmosferei. Este vorba, în principal, despre gaze precum dioxidul de carbon, metanul, dioxidul de azot, clorofluorocarburile, care absorb radiaţia infraroşie provenită de la Soare, pentru a o reemite, menţinând-o astfel la nivelul straturilor atmosferice. Până la un anumit nivel efectul este benefic, asigurând o temperatură propice menţinerii vieţii în straturile inferioare ale atmosferei terestre. Terra primeşte energie de la Soare. O parte din radiaţia solară incidentă este reflectată de corpurile de pe suprafaţa sa, iar alta este absorbită şi reemisă de către aceleaşi corpuri şi de către particulele atmosferice.

Efectul de sera
Fig. 21 - Absorţia radiaţiei infraroşii şi reemisia ei de către moleculele de gaze din atmosferă

Text Box:     Efectul natural de seră
Fig 22 - Efectul de seră

Factori ce favorizeaza efectul de sera
Fig. 23 - Factori ce favorizează efectul de seră

Efectul de seră
În zilele noastre se produce o accentuare a efectului de seră. Absorbţia radiaţiei infraroşii şi reemisia ei de către moleculele de gaze din atmosferă este multiplicată de foarte multe ori, din cauza factorilor pe care îi puteţi identifica în imagine. Cel mai mare procent din energia electrică consumată de către omenire este produs prin arderea combustibililor fosili. Aceasta are ca efect emisia de CO2 care este eliberat în atmosferă. El contribuie la intensificarea efectului de seră şi a încălzirii globale. La nivel planetar, intensificarea efectului de seră se soldează cu încălzirea atmosferei şi a suprafeţei terestre. Acestea antrenează, la rândul lor, modificări climatice, topirea gheţarilor şi diminuarea permafrostului, ridicarea nivelului apelor marine, apariţia ploilor acide, modificarea regimului precipitaţiilor etc. Emisiile de CO2, metan, NO2 şi clorofluorocarburi în atmosferă s-au intensificat în ultimul secol după cum indică diagramele următoare. Ele duc la intensificarea efectului de seră. Până la o anumită limită, efectul de seră este benefic. După depăşirea lor apar probleme. În tabelul următor apar principalele gaze responsabile de intensificarea efectului de seră şi sursele producerii lor.


Gazul

Contribuţia

Surse

Carbon dioxide (CO2)

50%

Arderi de combustibili şi dis-trugerea pădurilor

Clorofluoro-carburi(CFC)

20%

Conditionere de aer, frigidere, aerosoli

Metan (CH4)

16%

Încolţirea seminţelor, mlaştini, bălţi

Ozon (O3)

8%

Poluarea atmosferică

Dioxid  de azot (N2O)

6%

Arderi de combustibili şi îngră-şăminte chimice

 Factori responsabili de apariţia efectului de seră


Fig. 24 - Moleculele responsabile de amplificarea efectului de seră

 

Evolutia concentratiei de CO2

Fig. 25 - Evoluţia concentraţiei CO2 atmosferic

În figura următoare puteţi observa observa modul în care are loc absorbţia radiaţiei infraroşii de către moleculele gazelor de seră care ulterior emit radiaţie infraroşie, în toate direcţiile, producând astfel multiplicarea acesteia.

Text Box:                     Mecanismul microscopic al ebsorbţiei şi al reemisiei radiaţiei infraroşii

Fig. 26 - Absorţia şi reemisia radiaţiei infraroşii

Consecinţele încălzirii globale
Dacă efectele încălzirii globale nu vor fi încetinite, scenariile Agenţiei Europene de Mediu arată că Romania se va confrunta, în câteva zeci de ani, cu deşertificări, teritorii invadate de ape, fenomene meteo extreme şi disparitia unor specii de animale şi plante. Specialiştii mai sustin că, în cazul în care procesul de încălzire globală nu va fi redus, nivelul Mării Negre ar putea creşte alarmant. In aceste condiţii, Delta Dunării ar putea fi inundată total, iar oraşe precum Tulcea, Galaţi, Brăila şi Sulina ar urma să fie parţial inundate. Totodată, zona litorală a Mării Negre între Sulina şi Vama Veche este în pericol. Încălzirea globală aduce cu ea fenomene extreme, care au început să apară şi în Romania, unde înregistrăm cam 10 tornade pe an, dar de intensitate mai mică decât cele din Statele Unite.


Fig. 27 - Fenomene extreme

Pe lângă toate acestea, plaiurile mioritice se vor confrunta şi cu apariţia unor zone deşertice. Mai afectate de acest fenomen vor fi partea de vest a Olteniei şi partea de sud-est a Banatului, unde fenomenul a aparut deja. Agenţia Europeană de Mediu a făcut public un raport din care reiese faptul că, în următorii ani, se vor înregistra importante creşteri de temperatură în sudul şi estul continentului. Seceta va fi resimţită în toate anotimpurile printr-o încălzire cu 5-7 grade Celsius şi o continuă scădere a precipitaţiilor, cu 20-40%. „Cele mai afectate regiuni din România vor fi Dobrogea, Oltenia, sudul Mun teniei şi Banatul. În lipsa unor măsuri urgente, este posibil să asistăm la deşertificarea părţii de sud a ţării, în special în judeţul Dolj şi în Dobrogea. Alături de Spania, Italia şi Grecia, România se află printre primele care vor fi afectate de aceste schimbări, care vor fi vizibile încă din anii 2020-2030. Modificarea condiţiilor climatice va influenţa ecosistemele, aşezările umane şi infrastructura în toate palierele vieţii economico-sociale din România”, atrage atenţia raportul.
Fenomenul El Nino, ce încălzeşte Oceanul Pacific, producând cantităţi mari de precipitaţii în Emisfera Nordică, inundaţii catastrofale în America de Sud şi incendii în pădurile din Australia şi din Indonezia, va disparea către jumătatea anului, potrivit Organizatiei Meteorologice Mondiale (OMM), din subordinea ONU. Anul acesta (2010), El Nino a fost învinuit de ninsorile abundente din Statele Unite şi de seceta prelungită din Australia. Cel mai recent ciclu al acestui fenomen a început în iunie 2009. Specialiştii consideră că el este cauza ploilor abundente din Uganda care au produs alunecări de teren şi au distrus surse de hrană.Temperaturile mai ridicate, provocate de El Nino, sunt urmate de obicei de o răcire generată de fenomenul cunoscut ca La Nina. Potrivit celui mai probabil scenariu, temperatura Pacificului în regiunea tropicelor va scădea la nivelul normal până la mijlocul anului, dupa ce în lunile noiembrie - decembrie a crescut cu 1,5 grade Celsius. OMM a avertizat că lunile martie - iunie ar putea fi cele mai dificile, pentru că posibilitatea de a face prognoze precise este foarte redusă. Ultima manifestare extremă a fenomenului El Nino, din 1998, a ucis 2.000 de oameni şi a provocat daune de miliarde de dolari în agricultură şi în infrastructură, în Australia şi în Asia. (12 aprilie 2010, Sursa: Ziarul de Iaşi).

Plantaţiile exotice, efect al încălzirii globale
Creşterea temperaturilor medii anuale a creat condiţii pentru dezvoltarea culturilor cu specific  mediteranean în zone în care clima era considerată a fi temperat continentală .

Ştiaţi că?

  • În judeţul Mehedinţi, la Şvinţa, există de  zece ani plantaţii de smochini pe  zece hectare?
  • În localitatea prahoveană Gura Vadului, în fiecare primăvară înfloresc migdalii şi smochinii?
  • În Timişoarei şi în mai multe localităţi din Banat au apărut măslinii şi plantaţiile de muştar?
  • În comuna constănţeană Ostrov se produc anual câte 4 tone de kiwi, de  15 ani încoace?

Ce ne rămâne de făcut?
Ştiinţa şi tehnologia oferă ca soluţii la problema schimbărilor climatice: utilizarea energiilor regenerabile şi sporirea eficienţei energetice. Acestea trebuie completate cu reducerea utilizării combustibililor fosili (petrol şi gaz). Natura ne pune la dispoziţie o varietate de alternative pentru producerea energiei. Singura problema este cum să transformăm lumina solară, vântul, biomasa, energia geotermala sau puterea apei în electricitate sau în căldură într-un mod ecologic şi cu costuri cât mai mici, reducând astfel emisiile de CO2 şi efectul de seră şi ajutând la protejarea climei şi a mediului înconjurător.
Ştiaţi că?

  • Dacă mergeţi pe jos, mergeţi cu bicicleta, mergeţi mai mulţi într-o maşina sau mergeţi mai des cu mijloacele de transport în comun, veţi evita eliminarea în atmosferă a 450 de grame de dioxid de carbon la fiecare 1,6 kilometri pe care nu îi parcurgeţi cu maşina?
  • Puteti evita eliminarea a 544 kilograme de dioxid de carbon în atmosferă dacă vă  reduceţi cantitatea de gunoi cu 10%?

[cuprins]

Resurse suplimentare

1. Calatorie Fantastica

2.Calatorie Fantastica

3. Sistemul digestiv

4. Digestia

5. Sistemul digestiv

6. Cum functioneaza corpul uman?

7. Ficatul

8. Ficatul

[cuprins]

 

      www.fonduri-ue.ro www.fntm.ro www.uniuneaeuropeana.ro www.fseromania.ro www.fseromania.ro