|
-
Tema 10 - Calatori si calatorii prin Univers
Cuprins:
1. Provocări
2. Trasee de cunoaştere
3. Exemple de abordare integrată
4. Resurse suplimentare
Provocări
- Ce este de fapt lumea noastra?
- Cum poti calatori īn acelasi loc, schimbānd doar perspectiva?
- De ce explorarea spatiului a avut, īn secolul al XX-lea, o miza politica? Azi mai pot influenta interesele politice activitatea de cercetare stiintifica?
[cuprins]
Trasee de cunoaştere
- Momente esenţiale ale explorării tainelor Universului. Studiul se poate concentra pe evoluţia în timp a cercetărilor privind Universul, din Antichitate până în zilele noastre. Se vor evidenţia descoperirile ştiinţifice şi consecinţele acestora.
- Călătorul şi călătoria în istorie şi literatură. Subiectul poate fi dezvoltat predominant din perspectivă istorică şi literară: evoluţia literaturii de călătorie; călători celebri şi experienţele lor; lumi imaginare şi lumi reale; imaginea celuilalt în ochii călătorului.
- Ştiinţă şi politică: cercetarea spaţiului în secolul XX. Tema poate fi abordată prin prisma relaţiei dintre modelele de comportament în relaţiile internaţionale impuse de lumea bipolară postbelică şi eforturile de cercetare a spaţiului cosmic în aceeaşi perioadă.
- Apă, aer, foc, pământ: călătorii în căutarea celor patru elemente. Se pot reconstui expediţii organizate de-a lungul timpului pentru a studia fiecare dintre cele patru elemente: explorarea oceanelor (expediţiile conduse de J. Y. Cousteau), prima aselenizare, erupţia unui vulcan, teritorii necunoscute (D. Livingstone şi H. Stanley în Africa).
- Călătorind cu viteza luminii. Tema poate fi studiată prin simularea unei expediţii de cercetare a spaţiului cu o navă care ar călători cu viteza luminii: ce ar putea descoperi în diferite etape ale călătoriei; cât de departe ar putea ajunge; ce tehnologii ar putea fi utilizate etc.
- Cosmogonia: modele de interpretare în istoria religiilor. Se pot studia conexiunile dintre modelele de interpretare a lumii oferite de religie de-a lungul timpului şi descoperirile ştiinţei.
[cuprins]
Exemple de abordare integrată
Călători şi călătorii prin univers
„Universul nostru este presărat cu peste o sută de miliarde de galaxii, fiecare dintre ele conţinând aproximativ o sută de miliarde de stele. Nu e limpede câte planete se învârt în jurul acestor stele, dar e sigur că măcar pe una din ele a apărut viaţa. Şi, mai ales, există o formă de viaţă care a avut capacitatea şi îndrăzneala să cugete asupra originilor acestui vast univers.”
(Simon Singh, Big Bang)
Fenomenele din Univers se petrec la o scară care cuprinde dimensiuni spaţiale şi temporale începând cu cele gigantice până la cele mai mici posibile. Înţelegerea lumii a devenit tot mai unitară odată cu progresul cunoaşterii, ceea ce a adus transformări uriaşe în concepţia generală a omenirii despre Univers. Lumile obiectelor mici, mari şi foarte mari au fost investigate pe măsură ce ştiinţa a pătruns mai adânc în tainele naturii. Aceasta oferă o imensă variaţie pe scara tuturor proprietăţilor materiei, atât în privinţa distanţelor, a intervalelor de timp, a maselor, a temperaturilor, a energiilor, etc. Nu se pune doar problema măsurării ci şi a înţelegerii legilor care guvernează fiecare nivel dimensional. Ceea ce se petrece la dimensiuni mici nu se repetă la fel la alte dimensiuni. De la stea la atom, particule elementare, avem de-a face cu diferite manifestări calitative ale materiei.
Pentru a le putea cuprinde pe toate, fie şi într-un jurnal de călătorie imaginară, vom apela la repere spaţiale şi temporale constituite din puterile lui 10.
De ce călătorim după puterile lui 10?
Deoarece utilizarea notaţiilor exponenţiale favorizează operaţiile matematice cu numere foarte mari (cazul macrocosmosului) sau foarte mici (cazul lumii microscopice).
Călătorie spaţială prin Univers
Vom începe o incursiune spaţială prin Univers plecând de la puterea 1 a lui 10, iar unitatea de măsură fiind metrul. Această “călătorie” este similară unor operaţii de zoom-out sau de zoom-in pe o hartă digitală.
La start vom întâlni ceea ce ne înconjoară: arbori, clădiri, stâlpi, reprezentări fireşti ale lumii înconjurătoare. Dimensional vorbind, indivizii umani se situează undeva între 100 şi 101. Acum vom începe călătoria spre Univers. Evident, este necesară o navetă spaţială care trebuie lansată de pe Pământ şi care va trebui să îşi poată asigura independenţa energetică pentru ceva vreme.
102 – acoperişurile clădirilor, terenuri de sport
103 – perspectiva cartierelor
104 – oraşe
105 – ţările
106 – continentele şi întinderile de apă (oceane şi mări)
107 – Terra
Fig. 1 - Terra
Cum s-a născut Pământul?
În urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani, un nor de gaz şi praf interstelar condensa. Principalele momente din formarea Terrei au fost: concentrarea materiei gazoase, aranjarea gravitaţională, dezintegrarea elementelor grele, încălzirea din interior spre exterior, formarea şi evoluţia geosferelor. Ca urmare a condensării norului, cu predilecţie în zona lui centrală, a apărut o sferă care se rotea cu viteza mai mare decât azi. Datorită încălzirii progresive s-a produs dezintegrarea elementelor grele din interiorul planetei. Scoarţa planetei a fost fragmentată de magma care a adus la suprafaţă substanţe, gaze şi apă. Aşa s-au născut atmosfera şi hidrosfera terestră. Creşterea masei atmosferice a dus la încetinirea mişcării de rotaţie. Raza Pământului a crescut cu circa o treime. Compoziţia atmosferei s-a modificat de-a lungul timpului. Iniţial era foarte densă şi conţinea mult dioxid de carbon şi amoniac. Apariţia biosferei, învelişul viu al Terrei, a dus la creşterea concentraţiei de oxigen atmosferic.
De-a lungul celor aproximativ 4,5 miliarde de ani Terra a trecut printr-o perioadă de încălzire puternică urmată de o glaciaţiune. Se crede că dacă răcirea ar fi fost mai puternică cu 3-4°C, Pământul ar fi fost acoperit cu o crustă de gheaţă ireversibilă. Evoluţia însă a fost de aşa factură încât a favorizat apariţia şi dezvoltarea formelor inteligente de viaţă. Fragmentele meteoritice cădeau spre suprafaţa sferei formate. La locul impactului apăreau cratere enorme. În urma dezintegrărilor radioactive care au avut loc, precum şi datorită energiei potenţiale gravitaţionale datorate aglomerării, miezul sferei s-a încălzit rămânând în stare lichidă. Straturile superioare s-au solidificat formând mantaua şi crusta Sub acţiunea vaporilor de apă şi a emisiilor de hidrogen din interiorul sferei, s-au amorsat reacţii chimice care au dus la apariţia unor molecule complexe. Primele organisme terestre erau constituite din sisteme moleculare autoreproducătoare. Înfăţişarea Terrei s-a schimbat odată cu încetarea ploilor meteoritice. Atunci a început ridicarea munţilor şi apariţia apelor curgătoare. Totodată, materialul din mantaua Terrei a fost ridicat spre fundul oceanelor, iar marginile continentelor au fost subduse către profunzimi. Prin ciocnirea plăcilor tectonice au apărut lanţurile muntoase. Au urmat perioade de glaciaţiuni. Selecţia naturală a ales sistemele moleculare autoreproductibile care s-au putut adapta mediului în schimbare. Primele au apărut plantele care utilizau lumina pentru a descompune apa în hidrogen şi în oxigen. Ulterior au apărut forme de viaţă din ce în ce mai complexe şi mai inteligente.
Resurse web suplimentare:
http://www.youtube.com/watch?v=-gDcxI4WcSA&feature=related
108 – Terra se vede de la 100000 km
109 – percepem o parte din orbita Lunii
1010-1011– percepem o parte dintre orbitele planetelor sistemului solar
1012 – percepem, vedem întregul sistem solar
Fig. 2 – Sistemul solar
Sistemul solar
Sistemul solar ar putea fi definit ca fiind un ansamblu de corpuri cosmice
planete şi aglomerări de materie, care gravitează în jurul Soarelui din cauza câmpului gravitaţional al acestuia. Soarele se află în centrul sistemului solar şi concentrează circa 99% din masa totală a acestuia. Este alcătuit în totalitate din gaze, are lumină proprie şi temperatură ridicată cu care întreţine procese de generare a energiei.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea se cunoşteau doar planetele Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn.
Imaginea sistemului solar s-a îmbogăţit în secolul al XIX-lea prin descoperirea planetelor Uranus, Neptun şi Pluto, a asteroizilor, denumiţi şi planetoizi sau planete mici. Majoritatea lor se găsesc între orbitele planetelor Marte şi Jupiter. Tot atunci au fost descoperite mai multe comete şi au fost create modele pentru structura şi alcătuirea lor. Au fost studiaţi anumiţi meteoriţi cu orbite circumsolare ca şi cometele. Mulţi dintre meteoriţi provin din destrămarea cometelor.
Acum putem schiţa portretul sistemului Solar: 9 planete (Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto), 60 de sateliţi naturali ai planetelor descoperiţi până în prezent, câteva zeci de mii de asteroizi, mulţi, foarte mulţi meteoriţi şi comete. Între aceste componente se află mediul interplanetar constituit din pulberi, radiaţii, câmpuri magnetice etc.). Distanţele dintre Soare şi cele 9 planete sunt foarte mari.
Soarele emană continuu energie: lumină în domeniul vizibil, radiaţii infraroşii, ultraviolete, radiaţii X, gamma şi unde radio în domeniul invizibil.
Această energie devine parte a mediului interplanetar şi se numeşte vânt solar.
Planetele au formă aproximativ sferică. Atunci când sunt privite prin lunetă sau prin telescop, ele apar ca nişte discuri, nu scânteiază şi au strălucire variabilă. Venus este cel mai strălucitor astru, Uranus este cea mai depărtată planetă vizibilă cu ochiul liber. Planetele asemănătoare Pământului se numesc telurice şi au densitatea ridicată, volumul redus, iar atmosfera rarefiată. În această categorie intră Mercur, Venus şi Marte, alături de Terra. Ele au sateliţi puţini şi sunt constituite din substanţe pietroase şi din metale. Celelalte planete, asemănătoare cu Jupiter se numesc joviene. Ele sunt: Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun. Ele au densitatea mai mică decât primele, volumul mare, atmosfera densă, mulţi sateliţi şi sunt în general alcătuite din hidrogen şi din compuşii acestuia. Pluton un intră în nici una dintre categorii. În reprezentările uzuale ale sistemului solar planetele apar ca fiind sfere (de fapt discuri), cu dimensiuni proporţionale cu mărimea lor. La fel şi Soarele. Dacă am micşora întregul sistem de un miliard de ori, ar trebui utilizate sfere de următoarele dimensiuni:
- Soare 1,4 m diametru;
- Mercur 5 mm diametru, la distanţa de 58 m de Soare;
- Venus 13 mm diametru, la 108 m de Soare;
- Pământ 13 mm diametru, la 149 m de Soare;
- Marte 7 mm diametru, la 228 m de Soare;
- Jupiter 144 mm diametru, la 778 m de Soare;
- Saturn 121 mm diametru, la 1400 m de Soare;
- Uranus 53 mm diametru, la 2500 m de Soare;
- Neptun 50 mm diametru, la 4500 m de Soare;
- Pluto 5 mm diametru, la 5900 m de Soare.
Resurse web suplimentare:
http://www.youtube.com/watch?v=tFLOsRSuW0E&feature=related
http://www.astro-urseanu.ro/invata.html
1014-1015– percepem stele din galaxia noastră
Fig. 3 – Miliarde de stele
Ce sunt stelele?
Stelele sunt sfere strălucitoare alcătuite din gaz. Singura stea suficient de apropiată de Pământ pentru a arăta ca o sferă este Soarele. Celelalte miliarde de stele sunt mult prea îndepărtate, încât par a fi punctiforme chiar şi atunci când sunt privite prin cele mai puternice telescoape. Numărul aproximativ al stelelor este de 200 de bilioane de bilioane. Ele diferă prin strălucire şi prin culoare, apărând galbene, albastre sau roşii, deoarece au mărimi şi temperaturi diferite. Principalele elemente chimice aflate în componenţa lor sunt: hidrogenul şi heliul. Temperaturile mari din centrul stelei fac posibile reacţii nucleare de fuziune între atomii de hidrogen. În urma reacţiei prin care se unesc doi atomi de hidrogen rezultă o mare cantitate de energie, alături de atomii de heliu. Această cantitate de energie eliberată provoacă strălucirea stelei.
Sarcină de lucru:
Scrie un jurnal al naşterii şi evoluţiei unei stele, în funcţie de mărimea sa. Utilizează momentul 4, Naşterea şi evoluţia unei stele, din lecţia AeL intitulată Reacţia de fuziune în Soare. |
Resurse web suplimentare:
http://www.youtube.com/watch?v=0GJTEc6VuyI&feature=related
1016m = 1an-lumină
1020– suntem suficient de departe pentru a percepe forma spirală a galaxiei noastre
Fig. 4 - Calea Lactee
Ce sunt galaxiile?
Galaxiile reprezintă grupări mari de stele, praf şi gaze, având forme şi mărimi diferite şi ţinute împreună de către gravitaţie. Galaxiile mici au în componenţă sute de mii de stele, iar cele gigante au mii de miliarde. Graţie dezvoltării instrumentelor pentru observaţii astronomice, au fost identificate galaxii aflate la 10 miliarde de ani-lumină faţă de Pământ. Se estimează că în Universul vizibil se află în jur de 100 de bilioane de galaxii. Noi ne aflăm împreună cu sistemul solar într-o galaxie gigantică spirală, numită Calea Lactee. Ea conţine în jur de 200 de miliarde de stele şi materie interstelară, şi are diametrul de aproximativ o sută de mii de ani-lumină. Soarele se află pe unul dintre braţele spiralei şi se roteşte în jurul centrului galaxiei, aflat la 26000 ani-lumină, cu viteza de 250 km/s. Timpul necesar unei rotaţii complete este de aproximativ 240 de milioane de ani.
Există două tipuri de galaxii: spirale şi eliptice. Toate galaxiile spirale se rotesc. La fel o parte dintre galaxiile eliptice. Galaxiile călătoresc foarte încet în spaţiu, trecând uneori unele pe lângă altele. Atunci pot apărea deformări. Este posibil chiar ca o galaxie mare să înghită una mai mică din cauza gravitaţiei. Se pare că şi Calea Lactee a asimilat câteva galaxii mai mici. În timpul acestor procese, stelele nu se ciocnesc deoarece spaţiul dintre ele este foarte mare. Toate stelele vizibile în nopţile senine pe cer fac parte din galaxia noastră. Pământul se află pe braţul Orion. Privite prin telescop, celelalte galaxii apar ca nişte pete de ceaţă din cauză că se află la distanţe foarte mari. Din emisfera nordică se pot observa cu ochiul liber numai galaxiile din Andromeda, aflate la 2,3 milioane de ani de Calea Lactee şi galaxia din Constelaţia Triunghiul.
Revenim pe Pământ, la 100! Începem să călătorim spre lumea subatomică.
10-1 – este dimensiunea frunzelor.
Fig. 5 – Musetelul (Matricaria Chamomilla)
10-2-10-3 – se văd nervurile frunzelor din ce în ce mai bine
Fig. 6 - 10-4– Se observă celulele pe suprafaţa frunzei
Fig. 7 - 10-5– Celula vegetală se vede foarte bine
Fig. 8 - 10-6– Apare nucleul celulei
Calatorie in interiorul florii de musetel
Fig. 9 – Granula de polen
10-7– se vede cromatina din nuclee
10-8– se văd lanţurile de ADN
10-9– se văd nucleotide ADN.
Fig. 10 – Materia la scara nano.Nanoparticule de platina auto- asamblate
10-10– se zăreşte învelişul electronic al atomului
10-11– se văd electronii de pe straturile interioare ale învelişului electronic
10-12– se zăreşte nucleul atomic
10-13– se vede nucleul atomic
10-15– se zăreşte un proton
10-16– se disting quarcurile
Călătorie temporală prin Univers.
Vom începe o incursiune temporală prin Univers plecând de la puterea 0 a lui 10, iar unitatea de măsură fiind secunda. Această “călătorie” este similară unor operaţii de întoarcere în timp, respectiv de evadare in viitor. Veţi avea nevoie de multă imaginaţie!
100 – este ordinul de mărime al pulsului uman. Limitele normale ale frecvenţei cardiace medii în repaus sunt cuprinse între 60 şi 100 bătăi pe minut.
10-3– este ordinul de mărime al duratei bătăii din aripile unei albine care zboară
10-4– este ordinul de mărime al duratei de viaţă a mezonilor μ.
Ce sunt mezonii μ?
Sunt nişte particule elementare generate în atmosfera terestră la înălţimi de 20-30 de km! Timpul de viaţă propriu (măsurat într-un sistem de referinţă solidar cu mezonul) este de 1,5∙10-6s. Ei se deplasează cu viteza 0,998 din viteza luminii (3∙108m/s). Astfel, cât trăiesc ar trebui să parcurgă doar 450 m. Dar ei pot fi detectaţi în vecinătatea solului terestru, la circa 22,5 km de locul generării lor. Cum este posibil aşa ceva? Doar dacă timpul lor de viaţă ar fi mai mare! Cam de
7,5∙10-5s. Prezenţa lor la sol fiind o realitate, înseamnă că se verifică experimental dilatarea duratelor în sistemele de referinţă diferite de sistemul propriu. Se confirmă astfel teoria restrânsă a relativităţii elaborată de către Albert Einstein.
10-8– este ordinul de mărime al timpului de viaţă al stării excitate a atomilor dintr-un sistem atomic oarecare.
10-10– este ordinul de mărime al timpului necesar luminii să străbată sticla ferestrei.
10-15– este ordinul de mărime al perioadei de rotaţie a unui electron în jurul nucleului de hidrogen.
Revenim în zilele nostre la 105s! Începem să călătorim spre puteri pozitive ale lui 10, spre viitor.
107 – este ordinul de mărime al unui an pământean. Imaginaţi-vă câte aţi putea nota în jurnalul vostru într-un an!
109 – este ordinul de mărime al duratei vieţii unui om
1016– este ordinul de mărime al presupusei existenţe a Terrei
Fig. 11 – Evolutia Terrei
Sarcină de lucru:
Scrieti un jurnal al evolutiei planetei noastre. Începe cu nasterea sa, apoi tratează ceea ce s-a întâmplat de-a lungul erelor geologice. Utilizează momentul 3, Nucleosinteza, din lecţia AeL intitulată Reacţia de fuziune în Soare. |
1017 – este ordinul de mărime al presupusei existenţe a Universului
De la origini spre ziua de azi- jurnalul naşterii Universului
Big Bang este modelul care oferă o explicaţie elegantă asupra originii a tot ceea ce vedem noaptea pe cer, fiind una dintre cele mai mari înfăptuiri ale inteligenţei şi spiritului uman. Explică apariţia materiei, energiei, spaţiului şi timpului, altfel spus la existenţa universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se extinde permanent încă de la apariţia sa, şi de ce pare a fi uniform în toate direcţiile. Este rezultatul curiozităţii fără limite, imaginaţiei fabuloase, observaţiai pătrunzătoare şi a logicii implacabile.
Cartea de identitate a Universului începe, potrivit actualei cunoaşteri, ca în imaginea următoare!
Fig. 12 – Geneza Universului
Un călător care ar fi asistat la naşterea şi evoluţia Universului ar putea nota în jurnalul său următoarele:
Universul şi timpul au avut un început, în explozia primordială. Astrofizicienii nu pot explica apariţia universului la momentul iniţial care ar presupune o temperatură infinită. Ei iau ca punct de plecare momentul 10-43 (timp Planck) secunde după explozie. La această vârstă fragedă tot Universul era conţinut într-o sferă de mărime infimă, subnucleară, de numai 10–33 centimetri diametru (nucleul unui atom are ordinul de mărime de 10–13 centimetri). Temperatura la acel stadiu era însă inimaginabil de mare, de ordinul a 1032 grade.
La 10-34 s temperatura ajunge la 1011 K. Universul este acum o supă în care se amestecă materie şi radiaţie. Fiecare particulă dintre cele prezente se ciocneşte rapid cu cealaltă. Echilibrul termic tinde spre perfecţiune, deşi Universul se află în expansiune rapidă. Abundă electronii, pozitronii şi particulele fără masă: fotonul, neutrino şi antineutrino. Densitatea este imensă, astfel încât particulele neutrino, despre care se ştie că pot călători ani la rând printre cărămizi de plumb fără a fi difuzaţi, sunt menţinuţi în echilibru termic cu electronii, cu fotonii şi cu pozitronii. După prima secundă de viaţă a Universului, temperatura a ajuns deja la 1010K. Universul este încă prea fierbinte pentru ca neutronii şi protonii să dea naştere nucleelor atomice stabile.
După 14 secunde, temperatura atinge 3 · 109 K. Electronii şi pozitronii încep recombinarea, anihilându-se rapid. În acest proces se eliberează cantităţi mari de energie care vor încetini răcirea Universului. Totuşi, Universul este acum suficient de rece pentru a se pune problema formării nucleelor stabile. Când se atinge temperatura de 109K (de aproximativ 70 de ori mai mare decât este azi în centrul Soarelui) au trecut deja primele 3 minute din viaţa Universului. Nu mai există electroni şi pozitroni care s-au recombinat.Predomină fotonii, neutrinii şi antineutrinii. Se formează deja nuclee de deuteriu, dar ele sunt încă instabile. Continuând răcirea la 0,9 · 109K, procesul de nucleosinteză avansează şi încep să apară nuclee de He stabile.
După circa jumătate de oră de la Big Bang, temperatura este 3 · 108K, iar în compoziţia Universului intră acum nuclee de heliu, în proporţie de 22 28% din totalul particulelor nucleare, iar în rest, protoni liberi şi electroni legaţi de protoni sau liberi, adică atomi de hidrogen. Compoziţia va persista circa 700 000 de ani până când temperatura va scădea suficient, încât atomii să devină stabili şi să nu mai existe electroni liberi. Este momentul în care Universul devine transparent la radiaţie prin lipsa electronilor care acum s-au legat de nucleu, formând atomi stabili. Inaugurăm era decuplării materiei de energie. De aici înainte se deschide drumul formării galaxiilor şi a stelelor. În acord cu această teorie, Universul a început la o temperatură infinită. Odată cu extinderea lui temperatura scade. La fel şi radiaţia lui. După sute de mii de ani temperatura a ajuns la câteva mii de grade. Primele nuclee sintetizate au fost heliul, hidrogenul, litiul, nucleele elementelor uşoare. Carbonul şi oxigenul au apărut după un miliard de ani, prin combinarea nucleelor grele cu electroni pentru a forma atomi. Până la această combinare radiaţia circulă greu din cauza deselor ciocniri cu electronii. Naşterea primilor atomi de hidrogen a dus la eliberarea radiaţiilor. Evident că aceasta a produs transparenţa Universului şi răcirea lui până la 2,7 K, temperatura minimă a fondului cosmic de radiaţie.
Sarcină de lucru:
Scrieți un jurnal al naşterii elementelor chimice prezente la ora actuală în Univers. Utilizați momentul 3, Nucleosinteza, din lecţia AeL intitulată Reacţia de fuziune în Soare. |
Între vârstele de 2 şi, respectiv, 4 milioane de ani s-au format cuasarii, găuri negre din mijlocul galaxiilor, şi stelele, din gazele şi praful interstelar.
Stelele s-au concentrat ulterior în galaxii. Urmare a reacţiilor de fuziune nucleară dezvoltate şi-au făcut apariţia nucleele grele. Aceasta a dus la evoluţia stelelor prin explozii, în urma cărora au apărut supernovele.
Soarele s-a fomat acum 4,55 miliarde de ani, prin condensarea unui nor interstelar în echilibru dinamic. Norul, compus în majoritate din hidrogen, cuprindea particule elementare, atomi, ioni, molecule şi grăunţe de praf. Trecerea unei stele masive sau a unei unde gravitaţionale a destabilizat norul protosolar şi a declanşat procesul de condensare. Faza de condensare a durat circa un milion de ani, până ce temperatura centrului a crescut suficient pentru ca să se declanşeze reacţiile nucleare şi de atunci Soarele a început să strălucească. Soarele îşi va păstra starea actuală încă aproape 5 miliarde de ani, până ce îşi va consuma întreaga cantitate de hidrogen cuprinsă în nucleu. După aceea va urma o nouă fază de condensare, care va ridica şi mai mult temperatura astfel încât să poată înceape procesul de „ardere” a heliului. Atunci Soarele va deveni o gigantă roşie, a cărei diametru va atinge orbita lui Jupiter, înglobând astfel şi Pământul. După consumarea elementelor uşoare (H, He, C, ...), Soarele se va transforma într-o „pitică albă” şi se va răci încetul cu încetul până ce se va stinge, după o viaţă
de circa 20 de miliarde de ani.
Cu 4,6 miliarde de ani în urmă s-a format sistemul solar în jurul centrului de gravitaţie, numit Soare.
Resurse web suplimentare:
Calea Lactee- http://mwmw.gsfc.nasa.gov/mmw_edu.html
Sistemul Solar- http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/
Big Bang - http://science.nasa.gov/astrophysics/focus-areas/what-powered-the-big-bang/
Big Bang- http://www.youtube.com/watch?v=B1AXbpYndGc&feature=fvw
Ştiinţa are două aspecte complementare: teoria şi experimentul. Teoria construieşte şi oferă modele ale realităţii. Experimentul este cel chemat să verifice aceste modele comparându-le cu realitatea. Testarea experimentală a modelului Big Bang aşteaptă de mulţi ani fiind destul de greu să faci experimente cu Universul. Tehnica de observaţie a progresat, telescoapele au devenit din ce în ce mai performante.Argumente care susţin corectitudinea teoriei Big Bang:
- Vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-13,2 miliarde de ani, ceea ce corespunde parţial cu vechimea Universului.
- Analiza luminii emise de galaxii indică faptul că obiectele galactice se îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare, cu cât sunt mai îndepărtate de Pământ, ceea ce sugerează că galaxiile erau altădată adunate într-o regiune unică a spaţiului (Hubble, 1929);
- Existenţa azi, în toate regiunile Universului, a radiaţiei de fond ("radiaţie cosmică") foarte slabă, un fel de fosilă, rămăşiţă de pe urma torentelor de căldură şi lumină din primele clipe ale Universului (Penzias şi Wilson, 1956).
Găsirea unor explicaţii pentru momentul exploziei primordiale sunt asteptate de la experimentele care se vor desfăşura la CERN (Centrul European de Cercetări Nucleare).Large Hadron Collider, LHC-ul este noul fanion al laboratorului european de cercetări nucleare. Construirea LHC a necesitat peste 12 ani, mobilizând peste 7.000 de fizicieni şi investiţii de circa 3,76 miliarde de euro.
Cum este cel mai puternic accelerator de particule din lume, se aşteaptă ca LHC-ul să ofere noi perspective în misterele Universului nostru. Se va încerca recrearea condiţiilor din primele clipe ale Universului prin ciocnirea unor hadroni (de exemplu protoni), acceleraţi până ating viteza luminii. Cercetătorii vor încerca să identifice bosonii Higgs, particule subatomice, instabile, numite şi "ale lui Dumnezeu", cruciale pentru înţelegerea fizicii actuale, pe care mulţi le-au studiat fără să le fi văzut vreodată.
Fig. 12 – Bosonul Higgs
Aflat într-un tunel de 27 de kilometri, la 100 de metri adâncime sub graniţa franco-elveţiană, LHC foloseşte circa 1.200 de magneţi superconductori pentru a dirija fasciculele de protoni şi pentru a le face să circule în interiorul tunelului cu viteza luminii. În plus, în anumite regiuni ale tunelului, protonii intră în coliziune cu energii enorme. În locurile în care au loc ciocnirile se află aparatură specială care măsoară interacţiunea protonilor pentru a descoperi informaţii care ar putea impinge mai departe frontierele cunoaşterii.
Fig. 13 – CERN
Sarcină de lucru:
Alcătuiţi scurte descrieri ale celor patru detectori principali din cadrul LHC: Atlas, Compact Muon Solenoid (CMS), Alice şi LHCb. Utilizaţi resursele indicate în continuare. |
Resurse web suplimentare:
http://public.web.cern.ch/public/en/lhc/lhc-en.html
Subtema 3. Ştiinţa şi politică. Cercetarea spaţiului în secolul XX
„Războiul care tocmai s-a încheiat nu seamană deloc cu cele din trecut: de acum, acela care va reuşi să ocupe un teritoriu, îşi va impune acolo propriul sistem social. Fiecare îşi va impune prezenţa în funcţie de cât de departe vor putea ajunge trupele sale. Nu va exista o altă soluţie!”
(I. V. Stalin, 1945)
Repere cronologice:
1946 – Discursul lui W. Churchill la Fulton (S.U.A.), marchează divizarea lumii în două mari zone de influenţă: sovietică şi americană.
1947 – Elaborarea doctrinei Truman, privind stăvilirea expansiunii comunismului în lume.
1948 – Blocada Berlinului.
1949 – Formarea N.A.T.O.
1955 – Formarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
1957 – Se lansează pe orbită primul satelit artificial al Pământului.
1958 – Satelitul american Explorer I descoperă centura de radiaţii Van Allen, din jurul Pământului.
1961 – Iuri Gagarin este primul om care zboară în spaţiul cosmic.
1963 – Cosmonauta sovietică Valentina Tereşkova devine prima femeie care realizează un zbor orbital în jurul Pământului.
1969 – Astronautul Neil Armstrong ajunge pe suprafaţa Lunii.
1972 – Acordul S.A.L.T. I (Strategic Arms Limitation Talks), privind controlul armamentului strategic deţinut de S.U.A. şi U.R.S.S..
1977 – Lansarea sondei spaţiale Voyager 1, prima care a părăsit sistemul nostru solar.
1979 – Acordul S.A.L.T. II.
1986 – U.R.S.S. finalizează prima staţie spaţială orbitală cu echipaj permanent, Mir.
1989 – Sfârşitul Războiului rece.
1991 – Autodizolvarea Tratatului de la Varşovia; destrămarea U.R.S.S.
Contextul politic general al Războiului rece. Perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a fost dominată, în planul relaţiilor internaţionale, de afirmarea celor două "superputeri" - S.U.A. şi U.R.S.S. - fapt ce a dus, pentru câteva decenii, la o adevărată polarizare a lumii în două sisteme politice rivale: cel capitalist, democratic, dominat de S.U.A. şi cel comunist, controlat de U.R.S.S. Această perioadă s-a caracterizat prin confruntarea politică, ideologică, militară şi social-economică dintre cele două sisteme, situaţie definită prin noţiunea de Război rece. Denumirea dată este justificată de faptul că rivalitatea dintre cele două superputeri nu s-a transformat într-un conflict armat direct.
Primul moment care a marcat împărţirea lumii în cele două mari zone de influenţă (americană şi sovietică) a fost discursul rostit de W. Churchill la Fulton (Missouri, S.U.A., 1946), în care a utilizat termenul de "cortină de fier" pentru a desemna divizarea Europei ca urmare a instaurării controlului sovietic în Europa Centrală şi de Est.
Fig. 14 – Europa divizată de „Cortina de fier”.
Deţinerea de către statul american a armei nucleare a accelerat cursa înarmărilor, aceasta devenind una dintre principalele caracteristici ale Războiului rece. În prima etapă (1946-1962), administraţia americană a aplicat aşa-numita Containement policy, de "stăvilire" a comunismului, ilustrată de doctrina Truman (1947), ce avea în vedere apărarea intereselor americane în Mediterana orientală (Grecia şi Turcia) şi Iran în faţa eventualei extinderi a influenţei sovietice.
În Europa, prima criză a Războiului rece a fost "blocada Berlinului", instituită de Stalin, conducătorul U.R.S.S., în 1948, cu scopul de a institui controlul sovietic asupra întregului oraş german. Americanii au asigurat alimentarea populaţiei din vestul Berlinului (administrat de S.U.A., Franţa şi Marea Britanie), printr-un pod aerian, astfel că sovieticii au fost nevoiţi să ridice blocada. După un an, Germania era împărţită în două state - cel comunist (R.D.G., partea de răsărit) şi cel capitalist, democratic (R.F.G., partea apuseană). Oraşul a rămas divizat, în est fiind instalată capitala statului comunist german, iar Berlinul de Vest a fost integrat Republicii Federale Germane, stat democratic. Zidul Berlinului (1961), ridicat din ordinul conducătorului sovietic Hrusciov, a reprezentat simbolul divizării Europei, acesta împiedicând libera circulaţie între partea răsăriteană, comunistă, şi cea occidentală a oraşului, capitalistă.
Fig. 15 – Zonele de ocupaţie din Germania, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.
În plan politico-militar, Războiul rece a fost marcat de constituirea a două alianţe rivale. În 1949 s-a constituit Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) formată din S.U.A., Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Franţa, Norvegia, Islanda, Danemarca, Canada, Turcia, Grecia (din 1952), R.F.G. (din 1955), Spania (din 1982). Pactul (sau Tratatul) de la Varşovia, cuprinzând statele europene comuniste, a fost fondat în 1955.
În 1950 a izbucnit o nouă criză: războiul din Coreea (1950-1953). Coreea de Nord, comunistă (susţinută de China şi U.R.S.S.), a atacat Coreea de Sud, sprijinită de forţele americane, aflate sub mandat O.N.U. Războiul s-a încheiat prin armistiţiul de la Panmunjon şi consacrarea existenţei a două state coreene (unul comunist, în nord, altul capitalist, în sud, de o parte şi de alta a paralelei 38°).
Momentul culminant al Războiului rece a fost reprezentat de criza rachetelor din Cuba (1962). Aceasta a fost determinată de amplasarea unor rachete sovietice purtătoare de focoase termonucleare care ameninţau direct teritoriul american, pe teritoriul Cubei. Criza a fost depăşită prin negocieri între preşedintele american J. F. Kennedy şi urmaşul lui Stalin la conducerea U.R.S.S., Nichita Hrusciov, sovieticii acceptând să-şi retragă rachetele în schimbul neintervenţiei S.U.A. împotriva regimului pro-sovietic cubanez al lui Fidel Castro.
Fig. 15 – Raza de acţiune prevăzută pentru rachetele nucleare sovietice din Cuba (1962)
După 1962, relaţiile internaţionale s-au caracterizat printr-o relativă destindere între cele două sisteme politice rivale şi aşa-numita "coexistenţă paşnică" (1962-1989). În plan militar, negocierile dintre acestea s-au purtat îndeosebi în jurul controlului nivelului de înarmare, în direcţia renunţării la anumite tipuri de arme (interzicerea experienţelor nucleare, a proliferării armelor atomice, limitarea armamentului strategic). Astfel, de pildă, între S.U.A. şi U.R.S.S. s-au semnat în 1972, apoi în 1979, acordurile S.A.L.T. 1 şi respectiv S.A.L.T. 2 privind controlul armamentului strategic.
Sursa documentară 1:
O consecinţă esenţială a tratatului era permanentizarea noţiunii de descurajare prin teroare reciprocă: abandonând rachetele defensive, fiecare dintre părţi oferea practic populaţia şi teritoriul său drept ostatic al unui eventual atac cu rachete strategice. Ambele părţi aveau deci un interes vital în a împiedica un război care nu putea fi decât reciproc distrugător. Acordul asupra rachetelor strategice a marcat primul pas către controlul armamentelor în era termonucleară.
(Preşedintele S.U.A., Richard Nixon, despre S.A.L.T. 1, 1972)
Sarcină de lucru:
Cautaţi informaţii suplimentare şi realizaţi o axă cronologică a principalelor momente ale cursei înarmărilor din perioada postbelică. Evidenţiaţi, în cadrul axei, legăturile dintre eforturile pentru înarmare şi cercetările pentru explorarea spaţiului cosmic. |
Perioada „coexistenţei paşnice” nu a fost lipsită de momente de criză. În Vietnam, după înfrângerea Franţei, fosta putere colonială, s-au format, prin acordul de la Geneva (1954), două state delimitate de paralela 17°. Vietnamul de Nord (stat comunist, condus de Ho Şi Min, sprijinit de U.R.S.S.) a atacat în 1962 partea de sud, în ajutorul căreia s-a implicat armata americană. În 1975, Vietnamul de Sud a fost integrat Vietnamului de Nord, Statele Unite fiind nevoite să se retragă din conflict. Ocupaţia sovietică din Afganistan (1979 – 1989) a prilejuit sprijinirea insurgenţilor afgani de către tabăra occidentală şi a determinat retragerea trupelor sovietice din această ţară.
După 1980 s-a putut observa o nouă escaladare a cursei înarmărilor, ilustrată de instalarea de rachete sovietice în R.D.G., Polonia şi Cehoslovacia şi a unor arme asemănătoare, americane, în Italia şi R.F.G. Negocierile sovieto-americane (la Rejkavik, în 1986, sau Malta, în 1989) şi noile relaţii instaurate între cele două superputeri după preluarea conducerii U.R.S.S. de către Mihail Gorbaciov, au contribuit încheierea Războiului rece. După prăbuşirea comunismului în Europa, Pactul de la Varşovia şi-a încetat existenţa (1991).
Competiţia pentru cucerirea spaţiului în perioada Războiului rece. În perioada postbelică, ştiinţa şi tehnica au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Descoperirile, din ce în ce mai puţin întâmplătoare, reprezintă rezultatul unor investiţii economice şi umane importante (devenind o preocupare constantă a statelor). Cuceririle ştiinţei influenţează toate domeniile activităţii umane, de la medicină la cercetarea aero-spaţială sau de la utilizarea energiei nucleare la viaţa cotidiană. Practic, perioada postbelică a fost dominată de două mari direcţii ale evoluţiei ştiinţei şi tehnicii: cucerirea spaţiului şi dezvoltarea tehnologiilor informatice.
Cucerirea spaţiului a reprezentat una dintre manifestările Războiului rece, complementară în mare măsură cursei înarmărilor, ce a dominat întreaga perioadă. Aşa-numita “cursă spaţială” desemnează competiţia dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică privind explorarea spaţiului, derulată, în principal, între anii 1957 - lansarea satelitului artificial sovietic Sputnik 1, care a pus în discuţie supremaţia tehnologică a Statelor Unite - şi 1975 - joncţiunea, în spaţiu, a unui vehicul spaţial american cu unul sovietic (misiunea Apollo-Soyuz). Etapele cursei spaţiale au vizat lansarea primilor sateliţi artificiali, a primilor oameni în spaţiu, trimiterea de sonde spaţiale către planetele apropiate de Terra şi respectiv a oamenilor pe Lună.
Succesul misiunilor spaţiale constituia o miză esenţială în rivalitatea dintre cele două superputeri, acesta fiind prezentat de fiecare dintre ele ca o dovadă a superiorităţii sistemului politic propriu fiecăreia.
Sursa documentară 2
În zilele noastre, inventatorul solitar, care meştereşte în atelierul său, a fost depăşit de adevărate trupe de şoc alcătuite din cercetătorii care lucrează în laboratoare şi în centrele de testare. La fel, universitatea liberă, prin tradiţie izvor al ideilor novatoare şi al descoperirilor neîngrădite, cunoaşte o revoluţie în ceea ce priveşte organizarea activităţii de cercetare. În mare măsură din cauza costurilor enorme, obiectivul obţinerii unui contract guvernamental de cercetare ajunge să înlocuiască adeseori curiozitatea intelectuală. Sute de calculatoare înlocuiesc bătrâna tablă neagră. (...) Revoluţia tehnologică a ultimelor decenii este în mare parte responsabilă pentru poziţia noastră militaro-industrială. În acest context, cercetarea ocupă un loc central, devenind tot mai complexă şi costisitoare.
(Preşedintele S.U.A., D. Eisenhower, 1961)
Sarcină de lucru:
Cautaţi informaţii suplimentare despre perioada postbelică şi identificaţi momente în care Războiul rece s-a manifestat în planul culturii şi chiar în domeniul sportului. |
MOMENTE ale cursei spaţiale (1957-1974)
Data |
Misiunea spaţială |
Ţara |
4 octombrie 1957 |
Sputnik 1. Plasarea pe orbită a primului satelit artificial. |
U.R.S.S. |
3 noiembrie 1957 |
Sputnik 2. Primul animal plasat pe orbită: câinele Laika |
U.R.S.S. |
31 ianuarie 1958 |
Explorer 1. Descoperirea centurii Van Allen. |
S.U.A. |
18 decembrie 1958 |
Project SCORE. Primul satelit de telecomunicaţii. |
S.U.A. |
17 februarie 1959 |
Vanguard 2. Primul satelit meteorologic |
S.U.A. |
7 august 1959 |
Explorer 6. Prima fotografie a Terrei realizată din spaţiu. |
S.U.A. |
12 aprilie 1961 |
Vostok 1. Primul om în spaţiu: Iuri Gagarin |
U.R.S.S. |
14 decembrie 1962 |
OSO 1. Prima survolare a planetei Venus. |
S.U.A. |
16 iunie 1963 |
Vostok 6. Prima femeie în spaţiul cosmic: Valentina Tereşkova |
U.R.S.S. |
19 august 1964 |
Syncom 3. Primul satelit geostaţionar. |
S.U.A. |
10 martie 1965 |
Voshod 2. Prima ieşire în spaţiu a unui om (în afara vehiculului spaţial) |
U.R.S.S. |
14 iulie 1965 |
Mariner 4. Prima survolare a planetei Marte. |
S.U.A. |
3 aprilie 1966 |
Luna 10. Primul satelit artificial pe orbita Lunii. |
U.R.S.S. |
21 iulie 1969 |
Apollo 11. Primul om pe Lună. |
S.U.A. |
15 decembrie 1970 |
Venera 7. Prima coborâre pe solul unei alte planete (Venus) |
U.R.S.S. |
23 aprilie 1971 |
Saliut 1. Prima staţie spaţială. |
U.R.S.S. |
15 iulie 1972 |
Pionier 10. Prima misiune spaţială care părăseşte sistemul nostru solar. |
S.U.A. |
29 martie 1974 |
Mariner 10. Prima survolare a planetei Mercur. |
S.U.A. |
Sursa documentară 3
La 12 octombrie 1492, după o traversare ce a durat cinci saptamâni, Cristofor Columb şi echipajul său de 88 de oameni au pus piciorul, în sfârşit, pe o insulă a Americii. La mai puţin de cinci secole mai târziu, iată cum doi locuitori ai aceleiaşi Americi pun piciorul pe
Lună, prima etapă în descoperirea unui Univers despre care ni se părea de neconceput, în mod paradoxal, atât să fie limitat cât şi să nu aibă limite. Am păşit astfel în era lumii infinite, anunţată deja de fisiunea atomului. Oare ne aşteaptă, ca oameni, transformări la fel de radicale precum cele provocate de descoperirea Lumii Noi?(A. Fontaine, Era lumii infinite, Le Monde, 22 iulie 1969)
Sarcină de lucru:
Realizaţi un afiş (poster) care să evidenţieze transformările provocate de descoperirea Lumii Noi, respectiv pe cele determinate de explorarea spaţiului în deceniile 6 şi 7 ale secolului al XX-lea. |
Principalele misiuni care au marcat cursa spaţială
Sputnik 1. Ideea lansării unui satelit artifical al Pământului a aparţinut lui Serghei Koroliov, proiectantul primelor rachete sovietice. La 4 octombrie 1957, de pe cosmodromul Baikonur, era lansat primul obiect spaţial de acest tip, Sputnik 1. Evenimentul a provocat reacţia întregii opinii internaţionale şi a provocat accelerarea implicării Statelor Unite în programul de explorare şi cucerire a spaţiului. Astfel, în 1958, preşedintele american D. Eisenhower a semnat documentul prin care era înfiinţată Agenţia Spaţială Americană (NASA).
Sursa documentară 4
Tehnica modernă progresează cu o viteză impresionantă. Acum 10 ani, astronomii şi profesorii de mecanică spaţială evidenţiau cu scepticism condiţiile extrem de dificile ce ar trebui îndeplinite pentru lansarea unui satelit artificial veritabil al Pământului. Şi iată că, fără vreun anunţ prealabil, micuţa sferă rusească a fost lansată. Cum să nu fie impresionate mulţimile de oameni? (...) “Satelit artificial”, vor zice geofizicienii, “micuţa lună” va prefera publicul să îi spună. Psihologic vorbind, ruşii au lansat ieri o stea adevărată. Lumina vizibilă a Terrei, chiar dacă nu este decât o simplă reflectare a Soarelui pe o micuţă sferă metalică, străluceşte totuşi cu o forţă de nemăsurat!
Fig. 15 – Sputnik 1 (1957)
Sarcină de lucru:
Realizaţi câte un fragment de jurnal aparţinând unor contemporani ai lansării satelitului Sputnik 1. Comentaţi evenimentul din perspectiva unui militar sovietic, respectiv a unui cetăţean american, a unui astronom, a unui medic, a unui psiholog etc. |
Vostok 1. La 12 aprilie 1961, de pe cosmodromul Baikonur a fost lansată nava “Vostok”, la bordul careia se afla pilotul rus Iuri Gagarin (1934-1968). Acesta a devenit astfel primul om care a călătorit in spatiu. El a făcut înconjurul Pământului într-o oră şi 48 de minute. Statele Unite au raspuns acestui eveniment prin lansarea, la rândul lor, a primei misiuni asemănătoare: nava Freedom 7 (zborul Mercury-Redstone 3, 5 mai 1961), la bordul careia se afla astronautul american Alan B.Shepard Jr. (1923-1998).
Fig. 16 – Iuri Gagarin
Vostok 6. La iniţiativa lui Serghei Koroliov, în 1963, U.R.S.S. a pregătit prima misiune spaţială având la bord o femeie. Valentina Tereşkova (1937-) s-a aflat în spaţiu 2 zile şi 22 de ore, devenind prima femeie care a efectuat un zbor solitar în spaţiu şi cea mai tânără cosmonaută.
Fig. 16 – Valentina Tereşkova
Programul Apollo (1961-1975). Programul a reprezentat iniţiativ a preşedintelui S.U.A., J. F. Kennedy, care, în discursul inaugural de la Casa Albă (ianuarie 1961) a propus americanilor atingerea „noii frontiere”, noţiune ce implica şi recuperarea întîrzierii tehnologice a Statelor Unite faţă de Uniunea Sovietică în domeniul spaţial. Scopul programului era trimiterea oamenilor pe Lună până la sfârşitul deceniului 7 al secolului XX. Bugetul alocat a fost de 25 de miliarde de dolari, proiectul implicând în jur de 400 000 de oameni. Uniunea Sovietică trimisese deja sonde automate spre Lună, din 1959, urmate apoi de sondele americane Lunar Orbiter, devenite sateliţi ai Lunii. Dacă în 1966, sovieticii au reuşit să aselenizeze sonda Luna 9, la 21 iulie 1969, americanii Neil Armstrong şi Edwin „Buzz” Aldrin au fost primii oameni care au păşit pe Lună, în cadrul zborului Apollo 11, îndeplinind astfel obiectivul iniţial al programului. Ei au petrecut în total 13 ore pe suprafaţa Lunii. În ansamblu, 12 astronauţi au pus piciorul pe Lună. Misiunea comună Apollo-Soyuz, din 1975, a marcat simbolic finalul cursei spaţial şi începutul cooperării în domeniul cunoaşterii spaţiului cosmic.
Fig. 16 – Echipajul misiunii Apollo 11: Neil Armstrong, Michael Collins şi Edwin “Buzz” Aldrin (1969)
Fig. 17 – Edwin Aldrin pe Lună (1969)
Resurse web suplimentare:
Explorarea Lunii: http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/lunar/lunartimeline.html
Misiunile Apollo: http://www.nasa.gov/mission_pages/apollo/index.html
Cuvintele rostite de Neil Armstrong la 21 iulie 1969: http://www.nasa.gov/multimedia/videogallery/index.html?media_id=11463016
Agenţia Spaţială Europeană. Înfiinţată în anul 1975, aceasta este principala organizaţie interguvernamentală a Europei producătoare de misiuni spaţiale şi înaltă tehnologie. Misiunile de explorare a planetelor sistemului solar – Marte, Jupiter, Saturn, sateliţii de observarea Terrei în domeniile radar şi optic, dezvoltarea rachetei Ariane, sunt dezvoltate prin aplicaţii spaţiale în diverse domenii socio- economice şi de securitate. ESA gestionează împreună cu Uniunea Europeană programele GALILEO – navigaţie prin satelit - şi GMES – Monitorizare globală pentru mediu şi securitate. România a devenit membru al ESA în anul 2006.
Sarcină de lucru:
1. Căutaţi informaţii suplimentare pentru:
• a realiza un jurnal de bord al unui astronaut participant la una dintre misiunile Apollo; • a alcătui un program de antrenament urmat de un candidat la una dintre misiunile spaţiale; • a redacta o listă a efectelor zborului în spaţiu asupra corpului uman; • a realiza o axă cronologică a misiunilor spaţiale derulate din 1975 şi până în zilele noastre.
2. Realizaţi un poster privind conceptul „noua frontieră”, lansat de preşedintele american J.F. Kennedy, pentru a prezenta implicaţiile politice, sociale, militare şi ştiinţifice ale acestuia în epocă. |
Fig. 18 – Misiunea comună Apollo-Soyuz (1martie 1975)
[cuprins]
Resurse suplimentare
[cuprins]
|