• Tema 12 - Informatie si hazard

Cuprins:
1. Provocări
2. Trasee de cunoaştere
3. Exemple de abordare integrată
4. Resurse suplimentare

 

Provocări

  • Care este rolul comunicarii?
  • Cum poate influenţa un mesaj istoria lumii?
  • Există vreo diferenţă între viruşi şi virusuri?
  • Cum comunici cu tine pentru a comunica mai bine cu ceilalţi?
  • Te consideri un mutant? Ce înseamnă a fi identic, ce înseamnă a fi diferit?

[cuprins]

Trasee de cunoaştere

  • Erorile de comunicare în comunicare verbală umană şi efectele lor asupra relaţiilor interumane; identificare şi corectare; efecte în istorie.
  • Erorile în transmiterea mesajului genetic şi efectele lor asupra descendenţei.
  • Recombinările genetice şi mutaţiile – surse de variabilitate în lumea vie.
  • Evoluţionismul: hazard sau rigurozitatea naturii? Tema poate fi abordată sub forma unei investigaţii asupra reflectării evoluţionismului în natură.
  • Standardele, bariere în calea hazardului? Tema poate fi studiată din perspectiva fizicii, a chimiei, geografiei, tehnologiilor comunicaţiei şi informaţiile etc.
  • Descifrarea scrierilor antice şi decodificarea codurilor secrete – efecte ale hazardului sau ale acţiunii umane sistematice? Se pot realiza studii de caz privind diferitele evenimente şi acţiuni care au dus la descifrarea scrierilor antice (cuneiformă, hieroglifică etc.) şi a codurilor secrete în timpul războaielor.
  • Hazardul – sursă de informaţii pentru om. Se pot studia concluziile cercetărilor efectuate în cadrul programelor spaţiale asupra meteoriţilor, cometelor, diferitelor corpuri cereşti.
  • Viruşi şi virusuri- disfuncţii mai mult sau mai puţin întâmplătoare în sisteme naturale şi artificiale.
  • [cuprins]

Exemple de abordare integrată

Subtema 1 . Erorile de comunicare în comunicare verbală umană şi efectele lor asupra relaţiilor interumane; identificare şi corectare.

La modul general, comunicarea umană poate fi considerată un proces prin care două sau mai multe persoane schimbă mesaje bazate pe un sistem comun de simboluri.
Schema procesului de comunicare:

 


 

Fig. 1 – Procesul de comunicare

Elementele acestui proces sunt următoarele:

  • Emitător– emitentul mesajului;
  • Codificarea – simbolurile orale sau scrise utilizate pentru a transmite mesajul;
  • Mesajul – ceea ce emitentul doreşte să comunice;
  • Canalul – mediul utlizat pentru a transmite;
  • Decodificarea – interpretarea mesajului de către receptor;
  • Receptor – destinatarul mesajului;
  • Feedback – informaţia utilizată pentru a determina fidelitatea transmiterii şi recepţionării mesajului;
  • Perturbaţii – orice factor sau element care distrorsionează procesul comunicării, afectând fidelitatea mesajului.

Sarcină de lucru:

Comparaţi modelul percepţiei vizuale de către sistemul nervos uman cu modelul general al unui sistem de comunicaţii.


Fig. 2 – Modelul perceptiei vizuale


Fig. 3 – Modelul perceptiei vizuale

Scopurile principale ale procesului de comunicare sunt:

  • Să fim receptaţi.
  • Să fim înţeleşi.
  • Să fim acceptaţi.
  • Să provocăm o reacţie.

Când aceste scopuri nu sunt atinse,  trebuie să căutăm barierele, factorii perturbatori:

Barierele pot să fie:

  • Externe: fizice (deficienţe senzoriale, de mediu) sau semantice (vocabular, gramatică);
  • Interne: confundăm mesajul cu persoana (plăcută sau neplăcută), interpretăm mesajul primit în funcţie de propria noastră realitate interioară.

Cauzalitatea barierelor se referă la:

  • Emiţător (atitudine);
  • Receptor (nepregătire, cadre de referinţă diferite de ale emiţătorului, stare fizică sau psihică neplăcută);
  • Relaţia emiţător-receptor: prejudecăţi, atitudini, mentalităţi, mai ales în condiţii de inegalitate a statutelor;
  • Conţinutul mesajului: ermetic, de specialitate, ambiguu.

Sarcină de lucru:

Daţi exemple concrete pentru fiecare dintre barierele sau factorii perturbatori din schema de mai sus. Imaginaţi scenarii în care să analizaţi diferite efecte posibile ale acţiunii acestora. Jucaţi pe rând rolurile fiecărei componenente a schemei.

Înlăturarea barierelor se face prin:

  • planificarea comunicării;
  • determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;
  • alegerea conţinutului potrivit al mesajului, înaintea comunicării;
  • clarificarea ideilor, a limbajului utilizat, adecvarea lor scopului unei comunicări perfecte.

Calitatea comunicării poate fi măsurată prin cantitatea de învăţare care poate fi dobândită printr-un episod de comunicare şi diferă în funcţie de feedback şi numărul de canale utilizate. Cantitatea de învăţare creşte, până la un anumit punct, cu bogăţia comunicării, după care poate să scadă, datorită supraîncărcării.

Ca să comunicăm mai bine, să ascultăm mai bine
Ascultarea reală nu e posibilă fără intenţia clară de a asculta.
În lipsa intenţiei, ascultarea poate fi blocată de:

  • Comparaţie – în loc să asculţi, te compari cu celălalt pentru a stabili cine e mai... (stai să vezi la mine...).
  • Recapitulare – în loc să ascuţi, îţi recapitulezi în minte ceea ce urmează să îi spui tu; deci, vorbeşti de unul singur în mintea ta, fără să îl mai auzi pe celălalt.
  • Ghicire,  proiecţie – analiza şi interpretarea excesivă a semnalelor nonverbale şi paraverbale ale celuilalt (mimică, gesturi, tonul şi timbrul vocii), până la a nu mai auzi mesajul verbal pe care celălalt vrea să ţi-l transmită.
  • Filtrare – oprirea unor informaţii posibil deranjante (nu dorim să auzim ceea ce nu ne convine), decizia de a asculta doar anumite lucruri, în anumite condiţii.
  • Etichetare – evaluare, categorisire imediată a vorbitorului sau a mesajului, emiterea de judecăţi de valoare înainte ca transmiterea mesajului să se fi încheiat.
  • Visare... (ne gândim la propriile probleme, până la a nu mai auzi ce ni se spune).
  • Rezolvarea problemelor legate de conţinut, făcând abstracţie de emoţiile transmise pe cale nonverbală şi paraverbală.
  • Deraiere – schimbarea bruscă a subiectului atunci când devine deranjant.
  • Placarea – folosirea de clişee pentru a simula acordul (da, da...).
  • Nevoia de a avea dreptate, contestarea (n-ai dreptate, sa-ţi spun eu cum stă de fapt situaţia....

Sarcină de lucru:

Urmăriţi o discuţie directă sau o secvenţă video (dintr-un film, talk-show) în care oamenii nu se înţeleg între ei, şi identificaţi blocajele în ascultare. Dacă e vorba de o înregistrare urmăriţi-o a doua oară şi reformulaţi, în măsura posibilului replicile folosite, astfel încât să se ajungă la un acord.

Pentru ca interlocutorul să se simtă ascultat, într-o discuţie folosim  parafrazarea, întrebările de clarificare și oferim feedback.
Parafrazarea  reprezintă  reformularea cu propriile cuvinte a celor auzite.
Se repetă în aceeași formă sau ușor modificat mesajul primit, începând cu expresii ca:
- aşadar                                                   
- adica
- prin urmare                                             
- deci
- ceea ce-mi spui este                              
- de fapt
- înţeleg că                                             
- te referi la
- vrei să spui că                                       
- să înţeleg că   ... ?
- dacă am înţeles bine                             
- este vorba de
- de fapt ai simţit / ai gândit că             
- cu alte cuvinte                                        
În absenţa parafrazării   oamenii nu se simt ascultaţi, înţeleşi, apreciaţi;  se acumulează ostilitate, iar cînd aceasta atinge punctul culminant se declanşează un conflict;  ceea ce s-a spus se uită relativ uşor; apar blocaje în comunicare.

Întrebările de clarificare:

  • clarifică, orientează şi stimulează comunicarea;
  • oferă posibilitatea completării informaţiilor despre problema în discuţie, dar şi despre interlocutor;
  • Se pun pentru a fi siguri că am înțeles exact mesajul transmis și pentru a elimina elementele vagi și ambiguitățile.

Dacă nu stăpânim tehnica punerii întrebărilor, putem să creăm interlocutorului senzaţia că îl interogăm, sau că nu suntem interesaţi de persoana sa.
Recomandări în formularea întrebărilor:

  • formulaţi întrebările clar şi concis;
  • formulaţi mai curând întrebări deschise decât întrebări închise (la care răspunsul este de tip da sau nu);
  • puneţi întrebarea într-o manieră pozitivă, care să stimuleze la celălalt dorinţa de a răspunde;
  • puneţi o singură întrebare o dată; nu folosiţi întrebări multiple, acestea nu vor primi oricum toate răspunsurile;
  • lăsaţi o pauză după ce aţi pus întrebarea;
  • dacă nu primiţi răspunsul, nu încercaţi să vă răspundeţi la propria întrebare, ci reformulaţi-o;
  • ascultaţi răspunsul cu răbdare până la capăt;
  • arătaţi non-verbal că ascultaţi (contact vizual, aprobare, zâmbet);
  • puneţi întrebări suplimentare; nu orientaţi răspunsul, nu puneţi întrebări care să solicite justificări.

Sarcină de lucru:

Împreună cu colegul de bancă, luaţi un text cu o conversaţie între două persoane şi jucaţi rolurile celor doi, la început citind textul aşa cum e scris, apoi introducând întrebări de claificare şi observaţi cum se modifică mesajele transmise.

Oferirea de feedback
Feedback (conexiune inversă): Retroacţiune care se manifestă la nivelul a diferite sisteme (biologice, tehnice, sociale etc.) în scopul menţinerii stabilităţii si echilibrului lor faţă de influenţe exterioare.

   
Fig. 4 – Feedback

Când oferi feedback, cel mai important este să reflectezi:
,,cum o ajut pe această persoană să înveţe, să progreseze, să se dezvolte prin ceea ce îi spun acum?”
Oferirea de feedback îi ajută pe oameni:

  • să fie mai atenţi la ceea ce fac şi la modul în care acţionează;
  • să înveţe, să se dezvolte şi să evolueze.

Oferirea de feedback trebuie să ţină seama de:

  • ceea ce s-a spus, nu de semnificaţia pe care o atribuim noi;
  • ceea ce se observă, nu ceea ce se gândeşte despre persoană;
  • descrierea, şi nu evaluarea comportamentului;
  • un comportament specific, nu generalizări;
  • oferirea unor informaţii despre idei şi sentimente personale, nu a unor sfaturi;
  • comportamente pe care  interlocutorul le controlează;
  • a începe cu comportamente pozitive, care au nevoie de aprobare şi încurajare.

Un exemplu:
INTREBARE: Cum ti s-a parut această lecţie?
R1: Cred ca a fost aproape foarte bine!
R2: Este o lecţie care se adreseaza celor ca mine!
R3: O să mă gîndesc mai mult la asta!
R4: Mi se pare ca profesorul putea să explice mai bine!
Niciunul din cele patru raspunsuri de mai sus nu poate fi considerat feedback! EXPLICAȚI DE CE!

Când se primeşte feedback este bine ca:

  • să se asculte ceea ce se spune;
  • se întrebe interlocutorul ce a spus;
  • să ceară interlocutorului să lămurească orice neclaritate;
  • să încurajeze interlocutorul să ofere şi mai mult feedback;
  • dacă este posibil, se compară feedback-ul cu cel primit de la alte persoane pentru a constata dacă este obiectiv;
  • să se mulţumească persoanei care oferă feed-back.

După ce se primeşte feedback, este recomandat ca persoana:

  • Să se gândească la feedback-ul primit;
  • Să se gândească la ceea ce vrea să schimbe.

Se evită:

  • Ignorarea feedback-ului;
  • Atitudinea defensivă.

Regulile unui feedback eficient:
-  Se oferă imediat – după ce ai înţeles sau crezi că ai înţeles mesajul, după ce ai parafrazat şi ai pus întrebări de clarificare. Un  feedback întârziat  menţine posibilele erori, presupuneri sau întrebări distorsionate;
- Este onest (îi spui celuilalat ceea ce crezi despre mesajul transmis, avînd grijă la modul în care o spui).
- Şi  suportiv – transmiţând grija şi consideraţia faţă de celălalt, arătându-i că şi tu consideri problema celuilalt la fel de importantă ca şi el, şi îl respecţi.
Absenţa feedback-ului duce la incapacitatea de reglare a procesului comunicării; definiţia nebuniei – spunea Einstein – e să faci ce ai făcut mereu (în cazul acesta, să spui ceea ce ai spus mereu) şi să te aştepţi la rezultate diferite.

Resurse bibliografice:
Adrian Nuţă, ,,Abilităţi de comunicare”, Editura SPER 2004
Resurse web:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunicare
http://online.avantajlastart.net/avantaj-la-start/comunicarea-verbala/
http://www.aimee.ro/Dezvoltare-personala/Comunicare/asertivitatea-rezolvarea-problemelor-de-comunicare.html
http://www.familiamea.md/comunicare-cuplupereche

Studiu de caz: Comunicarea viciată în istorie: consecinţele Telegramei de la Ems (1870)
Succesul depinde, înainte de toate, de impresia pe care o vom avea noi şi toţi ceilalţi despre izbucnirea războiului. Este esenţial ca noi să fim cei atacaţi.
(Otto von Bismarck, 1870)

Repere cronologice:
1864-1871 – Desfăşurarea procesului de unificare a Germaniei, sub egida Prusiei.
1864 – Războiul purtat de Germania contra Danemarcei.
1866 – Înfrângerea Imperiului Habsburgic în faţa Prusiei. Constituirea Confederaţiei Germane de Nord.
1868 – Tronul Spaniei rămâne vacant. În 1870, tronul este oferit principelui prusac Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen.
1870, 12 iulie – Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen îşi retrage candidatura la tronul Spaniei.
1870, 13 iulie – Telegrama de la Ems.
1870, 19 iulie – Franţa declară război Prusiei.
1870, 1 septembrie – Înfrângerea trupelor franceze în bătălia de la Sedan. La 2 septembrie, Napoleon al III-lea este făcut prizonier.
1870, 4 septembrie – Proclamarea Republicii a III-a Franceze.
1871, 18 ianuarie – La Versailles, proclamarea Imperiului German.
1871, 10 mai – Prin tratatul de pace de la Frankfurt, Franţa cedează Germaniei Alsacia şi Lorena şi urmează să plătească o despăgubire de război de 5 miliarde franci aur.

Contextul general: Unificarea Germaniei şi transformarea ei într-o mare putere europeană a fost opera cancelarului prusac Otto von Bismarck şi a regelui Prusiei, Wilhelm I. Conform principiului enunţat de Bismarck, unificarea avea să se realizeze prin „foc şi sânge”. Prima etapă a unificării statelor germane în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost reprezentată de războiul din 1864, dus de Prusia alături de Austria, împotriva Danemarcei, cu scopul recuperării a două provincii locuite de germani: Schleswig şi Holstein. Administrarea acestor provincii a constituit un bun pretext pentru cel de al doilea pas al unificării: războiul împotriva Austriei şi formarea Confederaţiei Germane de Nord, sub controlul Prusiei.
Franţa era, în epocă, singura putere europeană ce s-ar mai fi putut opune formării unei Germanii unite şi puternice. Otto von Bismarck a reuşit, în 1870, să provoace războiul franco-prusac care a constituit a treia etapă (şi ultima) a unificării Germaniei. Acesta a dus la ocuparea Parisului şi a Franţei de către trupele germane. Proclamarea unificării Germaniei şi încoronarea lui Wilhelm I ca împărat german s-au petrecut la Versailles, în marele palat al regilor Franţei, la 18 ianuarie 1871. Războiul a fost declanşat prin exploatarea unei situaţii de comunicare, care s-a suprapus peste o stare de agitaţie accentuată a opiniei publice franceze.

Protagoniştii declanşării războiului franco-prusac din 1870-1871:


Fig. 4 – Wilhelm I (1861-1888; împărat al Germaniei din 1871)


Fig. 5 – Otto von Bismarck (cancelar al Prusiei, între 1871-1890, al Imperiului German)


Fig. 6 – Napoleon al III-lea (1852-1870)

Telegrama de la Ems (13 iulie 1870). Candidatura principelui prusac Leopold de Hohenzollen-Sigmaringen la tronul Spaniei, depusă la 21 iunie 1870 a stârnit furia Imperiului Francez, condus de Napoleon al III-lea, care, vedea în această situaţie, pericolul ca Franţa să fie ameninţată şi dinspre sud, nu doar dinspre est, de interesele prusace. Astfel s-a creat motivul imediat al războiului ce avea să opună în scurt timp Franţa şi Prusia. Aceasta din urmă, implicată de curând în două conflicte militare pe care le câştigase (1864; 1866), avea nevoie să se arate mai degrabă dornică de pace, prin urmare ar fi avantajat-o situaţia în care Franţa i-ar fi declarat război. După o serie de discuţii, principele prusac şi-a retras candidatura la 12 iulie, ceea ce anula, practic, motivul conflictului franco-prusac. Incidentul diplomatic de a doua zi, avea să declanşeze însă războiul.
La 13 iulie 1870, ambasadorul Franţei, Benedetti, i-a solicitat regelui Prusiei, Wilhelm I, aflat în localitatea balneară Ems, să confirme retragerea definitivă a candidaturii lui Leopold de Hohenzollern. Regele, reacţionând faţă de insistenţa ambasadorului, i-a confirmat acestuia retragerea, spunându-i că nu mai are nimic de adăugat în această problemă.
După conversaţie, regele i-a trimis cancelarului Otto von Bismarck, prin consilierul diplomatic Abeken, o telegramă reprezentând relatarea acesteia. Cancelarul a văzut în acest incident un prilej de a determina o reacţie violentă din partea Franţei. El a reformulat textul iniţial trimis de rege, apoi l-a expediat ambasadelor Germaniei în străinătate, presei germane şi franceze. Prin parafrazare şi traducere incorectă, presa a transformat textul telegramei lui Bismarck într-unul chiar mai insultător decât a fost intenţia iniţială. Presa de la Paris s-a inflamat imediat, considerând telegrama un afront adus Franţei. Opinia publică franceză a reacţionat, cerând guvernului condus de E. Ollivier să declare război Prusiei, ceea ce s-a şi întâmplat la 19 iulie 1870, deşi Franţa nu era pregătită pentru un asemenea conflict.


Fig. 7 – Telegrama de la Ems (1870)

Vicii de comunicare (şi de traducere). Iată textele:

  • Textul transmis de regele Wilhelm I, prin consilierul Abeken, de la Ems.
  • Varianta în limba germană:

« Seine Majestät schreibt mir : "Graf Benedetti fing mich auf der Promenade ab, um auf zuletzt sehr zudringliche Art von mir zu verlangen, ich sollte ihn autorisiren, sofort zu telegraphiren, dass ich für alle Zukunft mich verpflichtete, niemals wieder meine Zustimmung zu geben, wenn die Hohenzollern auf die Candidatur zurück kämen. Ich wies ihn zulezt etwas ernst zurück, da man à tout jamais dergleichen Engagements nicht nehmen dürfe noch könne. Natürlich sagte ich nicht, dass ich noch nichts erhalten hätte und, da er über Paris und Madrid früher benachrichtigt sei als ich, er wohl einsähe, dass mein Gouvernement wiederum ausser Spiel sei”. Seine Majestät hat seitdem ein Schreiben des Fürsten bekommen. Da Seine Majestät dem Grafen Benedetti gesagt, dass er Nachricht vom Fürsten erwarte, hat Allerhöchst-derselbe, mit Rücksicht auf die obige Zumuthung, auf des Grafen Eulenburg und meinem Vortrag beschlossen, den Grafen Benedetti nicht mehr zu empfangen, sondern ihm nur die durch einen Adjutanten sagen zu lassen : dass Seine Majestät jetzt vom Fürsten die Bestätigung der Nachricht erhalten, die Benedetti aus Paris schon gehabt, und dem Botschafter nichts weiter zu sagen habe. Seine Majestät stellt Eurer Excellenz anheim, ob nicht die neue Forderung Benedetti’s und ihre Zurückweisung sogleich sowohl unsern Gesandten, als in der Presse mitgetheilt werden sollte. (Gedanke un Erinnerungen von Otto von Bismarck, Stuttgart, 1898)

  • Varianta în limba franceză:

« Sa Majesté m’écrit : « Le comte Benedetti m’a arrêté au passage à la promenade pour me demander finalement, d’une manière très indiscrète, de l’autoriser à télégraphier aussitôt à l’empereur que je m’engageais pour l’avenir à ne jamais plus donner mon consentement, si les Hohenzollern revenaient sur leur candidature. Je finis par refuser assez sévèrement, attendu qu’on ne devait ni ne pouvait prendre de pareils engagements à tout jamais. Je lui dis naturellement que je n’avais encore rien reçu et puisqu’il était, par la voie de Paris et de Madrid, informé plus tôt que moi, il voyait bien que mon gouvernement était de nouveau hors de cause. » Sa Majesté a depuis reçu une lettre du prince. Comme Sa Majesté avait dit au comte Benedetti qu’elle attendait des nouvelles du prince, elle a résolu, sur la proposition du comte Eulenbourg et la mienne, de ne plus recevoir le comte Benedetti, à cause de sa prétention, et de lui faire dire simplement par un aide de camp que Sa Majesté avait reçu du prince confirmation de la nouvelle que Benedetti avait déjà eue de Paris, et qu’elle n’avait plus rien à dire à l’ambassadeur. Sa Majesté laisse à Votre Excellence le soin de décider si la nouvelle exigence de Benedetti et le refus qui lui a été opposé ne doivent pas être aussitôt communiqués tant à nos ambassades qu’aux journaux. » (Pensées et Souvenirs par le prince de Bismarck, traduit par E. Jaeglé, Paris, 1899)

  • Traducerea în limba română:

Maiestatea Sa mi-a scris: „Contele Benedetti m-a oprit din plimbarea pe care o făceam pentru a-i solicita, într-un mod indiscret, să-l autorizez să-i telegrafieze imediat împăratului despre faptul că mă angajez să nu susţin pe viitor candidatura familiei de Hohenzollern, dacă aceasta va reveni asupra ei. În cele din urmă am refuzat cu destulă severitate, fiind de la sine înţeles că nu-mi pot lua asemenea angajamente definitive. I-am spus că eu nu am primit nimic încă în acest sens, nici de la Paris şi nici de la Madrid şi, de vreme ce era mai informat decât mine, era clar că guvernul meu nu era implicat”. Apoi, Maiestatea sa a primit o scrisoare din partea principelui. De vreme ce Majestatea Sa îi spusese contelui Benedetti că aşteaptă veşti din partea principelui, (Majestatea Sa) a decis, la propunerea contelui Eulenburg şi a mea, să nu îl mai primească pe contele Benedetti, din cauza pretenţiei acestuia, ci doar să-i transmită, printr-un  aghiotant, ca a primit din partea principelui confirmarea veştii pe care Benedetti o avea deja de la Paris şi că nu mai are nimic să-i comunice ambasadorului. Majestatea Sa lasă în grija dumneavoastră decizia privind comunicarea imediată către ambasadele noastre şi către presă a noii pretenţii emise de Benedetti şi a respingerii acesteia.

  • Textul redactat de Otot von Bismarck, transmis ambasadelor şi presei:
  • Varianta în limba germană:

Nachdem die Nachrichten von der Entsagung des Erbprinzen von Hohenzollern der kaiserlich französischen von der Regierung königlich spanischen amtlich mitgeteilt worden sind, hat der französische Botschafter in Ems an Seine Majestät den König noch die Forderung gestellt, ihn zu autorisieren, dass er nach Paris telegraphiere, dass Seine Majestät der König sich für alle Zukunft verpflichte, niemals wieder seine Zustimmung zu geben, wenn die Hohenzollern auf ihre Candidatur wieder zurückkommen sollten. Seine Majestät der König hat es darauf abgelehnt, den französischen Botschafter nochmals zu empfangen, und dem selben durch den Adjutanten vom Dienst sagen lassen, dass Seine Majestät dem Botschafter nichts weiter mitzutheilen habe. (Gedanke un Erinnerungen von Otto von Bismarck, Stuttgart, 1898)

  • Varianta în limba franceză:

La nouvelle du renoncement du prince héritier de Hohenzollern a été officiellement communiquée au gouvernement impérial français par le gouvernement royal espagnol. Depuis, l’ambassadeur français a encore adressé à Ems, à Sa Majesté le Roi, la demande de l’autoriser à télégraphier à Paris, que Sa Majesté le Roi, à tout jamais, s’engageait à ne plus donner son consentement si les Hohenzollern devaient revenir sur leur candidature. Sa Majesté le Roi là-dessus a refusé de recevoir encore l’ambassadeur français et lui a fait dire par l’aide de camp de service que Sa Majesté n’avait plus rien à communiquer à l’ambassadeur. (Pensées et Souvenirs par le prince de Bismarck, traduit par E. Jaeglé, Paris, 1899)

  • Traducerea în limba română:

Vestea renunţării (la candidatură, n.n.) a principelui moştenitor de Hohenzollern a fost comunicată oficial guvernului imperial francez, prin intermediul guvernului regal spaniol. Ulterior, ambasadorul francez i-a adresat, la Ems, Majestăţii Sale, Regele, solicitarea de a-l autoriza să telegrafieze la Paris cu privire la faptul că Majestatea Sa, Regele, acceptă să nu-şi mai dea consimţământul în cazul în care Hohenzolern-ii ar reveni asupra candidaturii lor. Majestatea Sa, Regele, a refuzat să-l mai primească pe ambasadorul francez şi i-a transmis, printr-un aghiotant, că nu are nimic în plus să-i comunice. (Obs: aghiotant = ofiţer cu rol de secretar).

  • Textul redactat de Otot von Bismarck a fost imediat preluat şi difuzat de agenţiile de presă. Tradus în limba franceză, acesta a apărut a doua zi, 14 iulie (ziua naţională a Franţei!), astfel:
  • Varianta tradusă în limba franceză, în epocă, a ultimului enunţ al textului lui Bismarck:

(...) Là-dessus, Sa Majesté le Roi a refusé de recevoir encore une fois l’ambassadeur et lui a fait dire par l’adjudant de service que Sa Majesté n’avait plus rien à lui communiquer.

  • Traducerea în limba română:

(...) Majestatea Sa Regele a refuzat din nou să-l primească pe ambasador şi i-a tramsis printr-un plutonier de serviciu că nu are nimic să-i comunice.


Fig. 8 – Napoleon al III-lea şi Otto von Bismarck după bătălia de la Sedan (1870)

Consecinţe ale unei comunicări viciate:

  • La 19 iulie Franţa declară război.
  • În urma înfrângerii de la Sedan, Napoleon al III-lea este luat prizonier. Franţa este proclamată republică.
  • Franţa este ocupată de trupele germane până în 1871.
  • La 18 ianuarie 1871, regele Wilhelm I este încoronat la Versailles, ca împărat german. Acest moment este văzut de francezi ca o umilinţă profundă.
  • Prin tratatul de pace din 1871, Franţa pierde provinciile Alsacia şi Lorena, plătind, pe deasupra, o despăgubire de război imensă.
  • În deceniile următoare, Franţa va nutri o dorinţă nestăvilită de revanşă, în timp ce Imperiul German se va afirma tot mai puternic în Europa şi pe plan mondial. Această evoluţie va contribui la declanşarea Primului Război Mondial.


Fig. 9 – Proclamarea lui Wilhelm I ca împărat german (Versailles, 1871)

Sarcină de lucru:

1. După modelele de mai sus, realizaţi o schemă a procesului de comunicare în cazul Telegramei de la Ems. Stabiliţi: emiţătorul, codificarea, canalul de transmitere, receptorul, elementele de feed-back.
2. Daţi exemple din viaţa cotidiană în care un mesaj viciat poate determina consecinţe neaşteptate.
3. Realizaţi o investigaţie cu privire la alte evenimente istorice care au fost determinate de erori sau vicii de comunicare. Prezentaţi rezultatele investigaţiei.

Resurse web suplimentare:

  • Despre războiul franco-prusac din 1870-1871.

https://papyrus.bib.umontreal.ca/jspui/bitstream/1866/3703/4/Lemieux_Carl_Rudolf_2009_Memoire.pdf

  • Textele în limba germană.

http://www.documentarchiv.de/nzjh/ndbd/emser-depesche.html

  • Surse documentare:

http://www.fordham.edu/halsall/mod/germanunification.html

Subtema 3. Recombinările genetice şi mutaţiile – surse de variabilitate în lumea vie

Modelele de existenţă a vieţii diferitelor specii de pe planeta noastră se transmit de la o generaţie la alta prin transmiterea mai mult sau mai puţin fidelă a informaţiei genetice. De fapt, fidelitatea trebuie să fie suficient de înaltă pentru a asigura supravieţuirea în condiţii optime şi păstrarea identităţii speciei.
Cu tot nivelul înalt de fidelitate a transmiterii informaţiei, există o imensă variabilitate în lumea vie. Variabilitatea
este proprietatea vieţuitoarelor de a se deosebi una de alta, şi fiecare individ, indiferent cât de asemănător altora are caracteristici distinctive. Nu există două frunze la fel pe acelaşi copac, şi chiar şi  gemenii identici se deosebesc prin câteva detalii mărunte.

Sarcină de lucru:

Culegeţi cîteva frunze dintr-un copac, căutându-le pe cele mai asemănătoare. Identficaţi diferenţele.Observaţi o pereche de gemeni identici, dacă există în şcoala voastră sau printre cunoscuţi. Dacă îi cunoaşteţi, discutaţi cu ei despre modul în care cei apropiaţi îi deosebesc sau îi confundă. Puteţi analiza şi fotograii cu perechi de gemeni, dacă nu cunoaşteţi personal.


Fig. 10 – Variabilitate

Principalele surse de variabilitate în lumea vie sunt recombinările genetice şi mutaţiile.
Ambele fenomene implică o anumită doză de hazard în realizarea lor.
Recombinările genetice
Prin recombinarea genetică, la eucariote se realizează o infinitate de posibilităţi de diversificare a informaţiei genetice, astfel încât, în cadrul unei specii la care indivizii se reproduc sexuat, fiecare individ prezintă o altă constelaţie de factori ereditari.
Recombinarea genetică la organismele eucariote se realizează în principal pe trei căi, dintre care cele mai importante sunt primele două:

  • Recombinare intracromozomială;
  • Recombinare intercromozomială;
  • Conversie genică (recombinare genetică nereciprocă).

Recombinarea intracromozomială se realizează prin schimbul reciproc de gene între cromozomii pereche (crossing-over).


Fig. 11 – Recombinarea cromozomiala

Cum se produce recombinarea intracromozomială?
În procesul meiozei, al diviziunii reducţionale (tipul de diviziune celulară care asigură formarea celulelor reproducătoare) cromozomii omologi (din aceeaşi pereche) se apropie unii de alţii, se ating, iar în punctele de contact cromatidele se pot rupe. La refacerea cromatidelor, fiecare cromozom din perechea respectivă a preluat prin schimb gene alele de la perechea sa, care, în combinaţie cu genele existene vor realiza o combinaţie diferită de  a cromozomilor care au intrat în procesul de diviziune.
Genele alele influenţează aceleaşi caractere, producând variaţii ale acestora.
Dacă celulele sexuale cu cromozomi recombinaţi participă la reproducere, organismele rezulate vor manifesta variaţiile produse de noua combinaţie de gene alele.

Sarcină de lucru:

Având în vedere că în prima imagine este reprezentat un crossing-over simplu, iar în a doua un crossing-over dublu, care afectează cromatide diferite, imaginaţi şi reprezentaţi scheamatic: un crossing-over dublu, care afectează aceeaşi cromatidă, şi diferite tipuri de crossing-over multiplu.

Recombinarea intercromozomială se realizează prin combinarea pe bază de probabilitate a cromozomilor materni sau paterni din fiecare pereche de cromozomi atunci când aceştia se vor separa la formarea de celule reproducătoare, în etapele finale ale meiozei.

 
Fig. 12 – Dansul cromozomilor

Dacă în placa metafazică cromozomii sunt grupaţi în perechi, după anafază se separă independent unii de alţii şi de originea lor maternă sau paternă, astfel încât celulele fiice să primeasca diverse combinaţii de cormozomi.
De exemplu, luând ipotetic o celulă cu trei perechi de cromozomi: 112233, şi reprezentăm cromozomii materni şi paterni în culori diferite, 112233 în urma diviziunii meiotice, gameţii rezultaţi (celule-fiice) pot avea combinaţiile 123, 123, 123, 123, 123, 123, 123, sau 123.
Probabilitatea ca un gamet să fie diferit genetic de altul se află calculând valoarea lui 2n, unde n este numărul perechilor de cromozomi. Pentru o specie cu trei cromozomi, după cum am văzut, valoarea este de 23 = 8. Pentru specia umană, unde n = 23, 223 = 8 388 608 combinaţii posibile.
La aceata se adaugă şi posibilitatea crossing-overului astfel încât şansa apariţiei indivizilor identici este minimă. De asemenea, şi mutaţiile acţionează în sensul sporirii variabilităţii organismelor.
Există şi alte tipuri de recombinări la eucariote şi procariote. Indiferent de sensul recombinării, de cantitatea de material genetic implicat şi de reciprocitatea sau nereciprocitatea fenomenului, variabilitatea în lumea vie creşte.

Mutaţiile
Alături de recombinarea genetică, mutaţiile sunt o sursă majoră de sporire a variabilităţii în lumea vie.
Prin mutaţie se înţelege orice modificare în structura şi funcţiile materialului genetic şi care nu este sursa recombinării genetice.
Modificarea zestrei ereditare survine brusc, ca raspuns la acţiunea unor factori endogeni sau exogeni. Mutaţiile se produc relativ rar, sunt neobişnuite şi imprevizibile şi sunt stabile în timp.
Mutaţia conduce la apariţia unor proprietaţi noi privind structura şi funcţia materialului genetic, are ca şi consecinţă apariţia unor caractere noi, ceea ce înseamnă că detectarea defectului genetic se realizează indirect, prin constatarea efectului fenotipic produs.
Mutaţia poate produce o schimbare detectabila a fenotipului unei celule sau individ. Celula sau organismul cu genotipul modificat, ca urmare a unei mutaţii a tipului normal, se numeşte mutant.  Organismul mutant se defineşte numai prin raport cu tipul normal din care a deviat, care se numeşte sălbatic.

   
Fig. 13 – Mutatia unei gene autozomale

În imaginile de mai sus, mutaţia unei gene autozomale dominanate produce polidactilie – prezenţa unor degete suplimentare la mâini şi/sau la picioare.

În funcţie de cantitatea de material genetic inmplicată, pot afecta întreg genomul (mutaţii genomice), anumiţi cromozomi (cromozomiale) sau gene (mutaţii genice). Cea mai mică unitate afectată poate fi perechea de nucleotide, şi atunci vorbim de mutaţii punctiforme.
O singură pereche de nucleotide diferită de cea normală poate determina (sau nu) prezenţa unui amioacid diferit în molecula proteică şi îi poate modifica funcţia, ducând la o anomalie strucutrală şi/sau funcţională.


Fig. 14 – Mutatii genetice

Efectul primar al mutaţiilor genice îl reprezintă modificarea secvenţei aminoacizilor în moleculele polipeptidice sintetizate pe baza informaţiei acestor gene. Efectul biologic al acestei modificări depinde de tipul de aminoacid substituit şi de locul său particular în molecula polipeptidică.
Efectul primar este urmat de o mulţime de efecte secundare. După valoarea adaptativă   şi consecinţele mutaţiilor genice asupra structurii şi funcţiei organismelor ele se pot împarţi în mai multe grupe:

  • mutaţii neutre – care produc polimorfismul biologic intraspecific
  • mutaţii deviante (defavorabile) care antreneaza un handicap mai mult sau mai puţin sever şi creează fie o veritabilă boală fie numai o predispoziţie la boală; unele influenţează decisiv viabilitatea  şi reproducerea individului;
  • mutaţii  cu valoare adaptativă mai mare ca normalul,  ele produc indivizi mai bine adaptaţi, mai rezistenti la mediu, mai fecunzi.  

Efectul mutaţiilor genice depinde şi de tipul de celulă afectată, gametică sau somatică. Mutaţiile gametice se trensmit prin gameţi la descendenţi; cele somatice nu se transmit  la urmaşi, dar determină apariţia unor clone anormale; în cazul în care aceste clone persistă, nu sunt eliminate de organism şi evoluează, vor modifica structura şi funcţia unui ţesut  sau organ.
Prin mutaţii somatice se înţeleg toate modificările transmisibile (de la o celulă mamă la celulele fiice rezutate prin diviziunea ei) care apar în genomul celulelor somatice.
Ca exemplu de mutaţii somatice pot fi menţionate zonele albăstrui din iris la persoanele cu ochi căprui sau bruni, apariţia de hematii A sau B la persoane cu grupa sanguină AB, prin incapacitatea sintezei ambelor antigene.
Mutaţiile somatice prin clonele anormale pe care le produc şi secundar prin modificările morfo-funcţionale ale organelor, au fost implicate în geneza cancerului şi accelerarea procesului de îmbatrânire al organismului uman.

Ele pot să apară spontan – mutaţii naturale – sau induse de anumiţi factori mutageni, intenţionat sau neintenţionat. Între cele două tipuri de mutaţii nu există deosebiri de ordin calitativ.

Frecvenţa medie cu care se produce un eveniment mutaţional particular, per celulă sau individ şi per generaţie se numeşte rată de mutaţie. Ea se apreciază prin diferite metode fenotipice directe şi indirecte, demografice, bazate pe numărul subiecţilor  cu mutaţie, depistaţi într-o anumită zonă şi perioadă de timp.
Frecvenţa indivizilor cu mutaţie într-o populaţie este diferită de cea de la naştere,  deoarece exprimă echilibrul dintre rata mutaţiei genei şi eficienţa selecţiei ce acţionează pentru eliminarea ei.
Din cauza numărului mai mare de diviziuni celulare necesare pentru formarea spermatozoizilor, comparativ cu formarea ovulelor, rata mutaţiilro este mai ridicată la bărbaţi decât la femei. Raportul mutaţiilor în liniile germinative este de 2:1 la bărbaţi faţă de femei. Pe se altă parte, selecţia între spermatozoizii care urmează să participe la fecundaţie este mult mai ridicată, daz fiind numărul mare al spermatozoizilor produşi la fiecare ejaculare.

Există numeroase categorii de factori mutageni, din ce în ce mai mulţi, pe măsura dezvoltării tehnologiei: fizici – radiaţiile, chimici – numeroase substanţe chimice, biologici – virusurile.
Efectul mutagen al substanţelor chimice  a fost descoperit în timpul celui de-al doilea război mondial, de o echipă de geneticieni englezi care au demonstrat acţiunea mutagenă a iperitei. (substanţă toxică cu aspect de lichid uleios, folosită ca armă chimica în primul război mondial în oraşul Ypres). 
De atunci numărul cercetărilor ca şi al substanţelor chimice cunoscute a crescut enorm. In fiecare an se sintetizează 30 000 de substanţe noi, din care cel puţin 15 sunt sigur mutagene.  C. Maximilian  în  1975 spunea că ,,omul este expus în prezent la acţiunea a circa jumătate de milion de substanţe chimice si trăin într-un mediu mutage”. Din fericire, la om nu s-au putut demonstra efecte certe mutagene decât pentru un număr mic de substanţe.
Substanţele chimice mutagene pot fi grupate în două categorii:

  • substanţe ce interferează sinteza ADN;
  • substanţe ce alterează structura ADN.

Sarcină de lucru:

Căutaţi informaţii despre efectul mutagen al diferitelor substanţe chimice folosite în alimentaţie şi gospodărie. Analizaţi efectele acestora. Căutaţi informaţii despre efectul mutagen al radiaţiilor ultraviolete asupra pielii umane şi stabiliţi câteva principii pentru o bronzare sănătoasă, naturală sau artificială.


Subtema 8. Viruşi şi virusuri- disfuncţii mai mult sau mai puţin întâmplătoare în sisteme naturale şi artificiale

Viruşii şi virusurile ne arată cât de vulnerabili suntem!  Dezvoltarea lumii electronice a adus cu sine  necesitatea protejării datelor. Personaje negative, capabile să creeze programe cu scopuri distructive care au proprietatea de a se extinde şi de a perturba funcţionarea sistemului de operare, acţionează mereu.
Viruşii informatici pot şterge informaţii de pe hard disk, pot bloca accesul la internet şi pot produce infectarea altor calculatoare. Un calculator virusat funcţionează mai lent sau mult mai lent decât în mod normal, nu mai răspunde la comenzi sau se blochează in mod frecvent.

Ce este un virus de calculator ?
Un virus de calculator este un set de instrucţiuni care se ataşează  singure unui program sau sectorului de boot al hard-discului. Poate ataca fişierele de tip text sau componentele hard ale computerelor. Pot pătrunde în calculator odată cu  programele descărcate de pe Internet, prin e-mail sau prin intermediul CD-urilor, memory-stick-urilor, etc.


Fig. 15 – Virusii de calculator

Resurse web suplimentare:
http://www.youtube.com/watch?v=sxal31zIKdE&feature=player_embedded
http://support.microsoft.com/kb/129972/ro

Aceste resurse indică faptul că viruşii de calculator sunt frecvent răspândiţi prin ataşamente la mesaje de tip e-mail sau prin aplicaţii de mesagerie instant. Deci nu deschideţi niciodată un ataşament parte dintr-un mesaj de tip e-mail, decât dacă cunoaşteţi persoana care a expediat mesajul sau aşteptaţi un ataşament prin e-mail. Viruşile de calculator se pot deghiza sub forma imaginilor cu caracter amuzant, felicitări sau fişiere audio ataşate într-un mesaj e-mail. De asemenea, se pot răspândi prin descărcările de pe internet. Viruşile de calculator se pot ascunde în fişiere parte componentă a aplicaţiilor piratate sau în alte fişiere ori programe descărcate de pe internet (microsoft.com).

Sarcină de lucru:

Căutaţi informaţii despre  simptomele infectării cu un virus de calculator sau cu un virus de tip vierme sau cal troian în urma descărcării unui ataşament dintr-un mesaj e-mail.
Utilizaţi http://support.microsoft.com/kb/129972/ro
Ce asemănări şi deosebiri există în cele două situaţii?

Pentru eliminarea viruşilor de calculator, instalaţi-vă cele mai recente actualizări de pe Microsoft Update, actualizaţi programul antivirus instalat pe calculator, apoi rulaţi o scanare completă a calculatorului.

Potrivit http://support.microsoft.com/kb/129972/ro, scopul unui program antivirus este să prevină şi să distrugă viruşii de calculator, viermii, troienii sau chiar şi adware, spyware şi alte forme de malware. Antivirusul se bazează pe nişte semnături. Atunci când scanează calculatorul, aceştia caută după anumite paternuri care se află deja în baza de date a antivirusului. Dezavantajul acestei metode este că toţi viruşii nou apăruţi nu vor fi recunoscuţi. Există şi viruşi de tip „heuristic” care îşi schimbă forma la fiecare multiplicare şi păcălesc antivirusul. Antiviruşii mai noi, pot să emuleze un program, monitorizându-i comportamentul pentru a observa dacă este maliţios sau nu.
Detectarea pe baza unor semnături este cea mai comună metodă. Pentru a identifica un virus sau orice alt malware, antivirusul compară conţinutul unui fişier cu dicţionarul unde se află semnăturile viruşilor. Deoarece viruşii se pot insera într-un fişier existent sănătos, tot fişierul este scanat după anumite porţiuni de cod recunoscute ca fiind maliţioase.
Pentru a vă proteja împotriva viruşilor de calculator trebuie să porniţi paravanul de protecţie (firewall) a calculatorului, să menţineţi sistemul de operare la zi cu toate actualizările, să actualizaţi antivirusul în permanenţă. Totodată, utilizaţi programe de tip antispyware actualizate la zi.

Virusurile şi lupta împotriva lor
Deşi ca sistem cibernetic, omul este extrem de perfecţionat, el se poate îmbolnăvi atunci când mecanismele sale de reglare nu mai pot face faţă acţiunii factorilor perturbatori, care prin agresivitate devin patogeni. În cazul unui atac viral, producţia de anticorpi specifici se face în termen de câteva zile sau chiar săptămâni datorită inerţiei mari a reacţiilor biochimice.
Virusurile sunt structuri infecţioase care produc boli, precum banala raceală, gripa, varicela, SIDA. Ele infectează animalele, plantele şi microorganismele şi folosesc maşinăria celulară a organismului gazdă pentru a se replica. De cele mai multe ori, virusurile sunt particule atât de mici, încat pot fi observate doar la microscopul electronic.


Fig. 16 –Virusul hepatic

Fig. 16 –HIV

”Virusurile sunt entităţi corpusculare de dimensiuni infime şi, ca atare, invizibile  la microscopul optic, alcătuite  din componentele chimice esentiale şi definitorii ale organismelor vii- PROTEINELE ŞI ACIZII NUCLEICI- dar lipsite de atributele structurale şi funcţionale ale organizării celulare, ceea ce le face inapte de a exista autonom şi de a se multiplica înafara unei celule vii, adică le obligă la un parazistim intracelular absolut.”(Microbiologie generală). 
Printre maladiile produse de virusuri, unele sunt mai răspândite, de exemplu turbarea, pojarul, variola poliomielita, guturaiul, febra galbenă, febra aftoasa a bovinelor, etc. Din categoria virusurilor fac parte şi bacteriofagii sau virusurile bacteriilor.

Ştiaţi că...
Acum câţiva ani, bacteriologistul Bernard La Scola şi microbiologul Didier Raoult, ambii de la University of the Mediterranean din Marseille – Franţa –şi colegii lor au identificat un virus într-o amiba? Acesta era atât de mare încât se putea observa cu uşurinţă la un microscop optic.

Virusurile se comportă în unele privinţe ca nişte proteine, în altele ca fiinţe vii, ceea ce reprezintă, fireşte, un mare interes biologic.
După ce particula de virus pătrunde în celula gazdei, sinteza de proteine a  acestei celule dispare progresiv, iar în schimb virusul se înmulţeşte. Virusul se foloseşte nu numai de către mecanismele de sinteză proteică ale gazdei, ci şi de energia produsă în procesele metabolice necesare sintezelor de energie legate de aceasta reproducere.Virusurile sunt organisme microscopice care se înmulţesc numai în celulele vii ale unei gazde. Majoritatea sunt patogene, bolile pe care le provoacă fiind adesea mortale. Împotriva unora dintre virusuri Ştiinţa a găsit tratamente mai mult sau mai puţin eficace; împotriva altora însă, nu există tratament. În schimb, există metode de prevenire - vaccinurile.
Vaccinurile sunt produse de sinteză care conţin virusuri slăbite sau moarte, în cantitate prea mică pentru a putea provoca boala, dar suficientă pentru a stimula producţia de anticorpi; astfel organismul îşi construieşte un zid natural de apărare şi se imunizează.
În primele săptămâni de viaţă puii nu au sistem imunitar propriu - ei îşi iau anticorpii meniţi să-i protejeze din laptele matern. După înţărcare încep să-şi producă proprii anticorpi- odată cu prima vaccinare se induce şi imunitatea la bolile virale.
Vaccinarea este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.
Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.
Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani).

Ştiaţi că...
Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei?

Istoria spune că la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe când era ucenicul unui chirurg de ţară în Berkeley, Edward Jenner (1749 – 1823), observa că mulgătoarele de la ferme, care se îmbolnăveau de vaccină (variola vacilor, care produce o formă uşoară de boală la om, limitată la o erupţie pustuloasă pe mâini), nu se mai îmbolnăveau ulterior de vărsatul negru (variola umană). El a experimentat un procedeu empiric, asemănător cu variolizarea, dar folosind lichid din pustulele unei femei bolnave de variola vacilor. Pe 14 mai 1796, el face două incizii mici în braţul unui băieţel de 8 ani, James Phipps, peste care aplică puroi colectat dintr-o pustulă a unei mulgătoare bolnave de variola vacilor. La locul inciziei s-a produs o pustulă asemănătoare celei din variolă, care s-a vindecat în scurt timp. Pentru a verifica eficienţa procedurii, şase săptămâni mai târziu, pe 1 iulie, Jenner îl infectează deliberat pe Phipps cu variolă umană, dar Phipps nu face boala. Încurajat de acest rezultat, Jenner repetă experienţa pe încă 8 copii, inclusiv fiul său, obţinând acelaşi efect. Jenner a denumit vaccin substanţa folosită pentru transmiterea variolei vacilor, după denumirea în limba latină a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca - vacă). El a denumit vaccinare procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei. Lumea medicală, reticentă la început, a sfârşit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins rapid în Europa, deşi cauza bolii rămânea necunoscută.
Ştiaţi că...
Într-un text din jurul anului 1500 î.e.n., există descrierea unui procedeu empiric de imunizare împotriva variolei (variolizarea), care îi este atribuit lui Dhanwantari, părintele medicinei vedice:se ia pe vârful unei lanţete lichidul pustulei şi se fac înţepături în braţ, între umăr şi cot, până când apare sângele; pe urmă se amestecă lichidul cu sânge, după care febra va apărea?

Pasteur  câştigă lupta contra turbării!
Până în anul 1885, persoanele care aveau nenorocul să fie muşcate de un animal turbat mureau.Turbarea sau rabia este o boala virală provocată de un virus neurotrop care se găseşte în saliva animalelor. Este o boală înfiorătoare  caracterizată prin tulburări ale sistemului nervos central, urmate de paralizie şi o moarte groaznică. Muşcăturile care afectează faţa, capul, gâtul sau mâinile sunt considerate cu risc crescut. Perioada de incubare este lungă, între 10 zile şi mai bine de un an cu o valoare medie situată între 30-40 de zile.
Louis Pasteur a început experimentele pe animale în 1881, când împreună cu membrii echipei sale a descoperit că sistemul nervos central este principalul loc de replicare a virusului rabiei. Cercetătorii au transmis turbarea prin inoculare sub-menigeală la iepuri. Dificultăţile legate de timpul lung scurs între muşcătura fatală şi declanşarea bolii au devenit un avantaj în sensul că vaccinul putea fi administrat după inoculare şi nu preventiv. Pasteur a administrat pentru prima dată vaccinul, pe 6 iulie 1885, tânărului Joseph Meister, care fusese muşcat de un câine în urmă cu 60 de ore. Vaccinul a fost administrat subcutanat şi a constat în extract de măduva spinării (de la iepuri inoculaţi), ţinut într-un recipient deschis timp de 15 zile. Alte 12 inoculări cu extracte de o virulenţă din ce în ce mai mare i-au fost administrate în urmatoarele 10 zile. Minunea s-a întâmplat: tânărul a fost salvat!

Sarcină de lucru:

Analizaţi schema transmiterii virusurilor gripale. Precizaţi măsurile de prevenire a răspândirii virusurilor A/H1N1 şi A/H5N1. Evaluaţi factorii de risc în apariţia unei pandemii.


Fig. 16 – A/H1N1

 

Proiect
Realizaţi un clip cu durata de 3-4 minute în care să ilustraţi o paralelă între transmisia informaţiei în sistemul nervos uman şi în computer. Încercaţi să ilustraţi modul de acţiune virus de calculator – antivirus, repectiv virus – vaccin. Lasaţi-vă imaginaţia să însoţească cunoştinţele dobândite în această lecţie! Succes!

 

[cuprins]

Resurse suplimentare


[cuprins]

 

      www.fonduri-ue.ro www.fntm.ro www.uniuneaeuropeana.ro www.fseromania.ro www.fseromania.ro