![]() |
![]() |
![]() |
|||||||
Cuprins:
|
Sarcină de lucru: |
Migraţiile germanice
În prima etapă a marilor migraţii (secolele III-V) diferite populaţii germanice s-au aşezat în masă pe teritoriul Imperiului Roman de Apus.
Sursa documentară 1
Iar neamul germanilor este mare şi răspândit mai mult decât toate neamurile din lume (…) Sunt organizaţi cu bune legiuiri mai mult decât toate popoarele, din câte ştim. (…) Acest popor este foarte iscusit în maşinării şi lucrări de război şi este foarte renumit la toate meşteşugurile.
(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice)
Sursa documentară 2
A te da înapoi pentru a năvăli din nou, ei cred că este mai mult dovadă de vitejie decât de frică.(…) Lepădarea scutului este cea mai mare ruşine: celui înfierat cu pata aceasta nu-i este îngăduit nici să stea în faţă la jertfe, nici să intre în sfat, şi mulţi dintr-înşii, după ce au scăpat teferi din războaie, au pus capăt ruşinii lor cu ştreangul.
(Tacitus, De origine et situ Germanorum)
Sursa documentară 3
Puţini câţi suntem, supravieţuim cu greu: şi nu datorită meritelor noastre ci graţie milei Domnului. Naţii nenumărate şi feroce i-au ocupat pe gali. Tot ţinutul care se întinde între Alpi şi Pirinei şi între Ocean şi Rin este devastat de cvazi, vandali, sarmaţi, saxoni, burgunzi, alamani… Aquitania, Lyon, Narbonna… sunt complet distruse. Oraşele deocamdată cruţate sunt ameninţate fie de ascuţişul săbiilor, fie de foamete…
(Sf. Ieronim, Epistole)
Fig. 2 - Direcţii de migraţie ale germanicilor şi hunilor
Fig 3 - Barbarii în faţa frontierei romane din Gallia
Sarcini de lucru: 1. Comparaţi cele trei surse documentare şi realizaţi o listă cu principalele informaţii pe care acestea le transmit cu privire la populaţiile germanice. 2. Pe baza sursei 3 şi a imaginii, realizaţi un reportaj despre aşezarea germanicilor în Gallia, în care să redaţi următoarele aspecte: epoca, populaţiile implicate, modul în care sunt văzuţi „barbarii” de populaţia locală, felul în care îi văd noii veniţi pe autohtoni, o posibilă evoluţie a relaţiilor dintre cele două populaţii. |
Migraţiile hunilor
Unii cercetători consideră că momentul care a declanşat procesul marilor migraţii de la sfârşitul Antichităţii a fost invazia hunilor (populaţie originară din Asia Centrală), petrecută în jurul anului 376. Aşezaţi în Pannonia şi aliaţi cu alte neamuri germanice (ostrogoţi, gepizi, heruli), aceştia au dominat Europa în secolele al IV-lea şi al V-lea. În timpul lui Attila, hunii au atins apogeul puterii lor. Cele mai importante incursiuni conduse de Attila au fost cele din anii 441 şi 451. În anul 451, Attila a fost înfrânt pe Câmpurile Catalaunice, în Gallia, de Aetius, general roman, ajutat de vizigoţi, franci, alani şi burgunzi. După moartea sa, statul hunilor s-a destrămat.
Aproximativ în aceeaşi perioadă (sec. al V-lea), una dintre ramurile hunilor, eptaliţii sau hunii albi, a ajuns la graniţa de răsărit a Imperiului Persan, ocupând Bactriana şi Gandhara, apoi s-a întreptat spre India, unde, sub conducerea lui Toramana, au controlat regiunile Kashmir şi Pundjab. Înfrânţi în 528, au decăzut, fiind asimilaţi de localnicii hinduşi.
Sursa documentară 4
Neamul hunilor depăşeşte orice măsură a sălbăticiei(…) Se hrănesc cu ierburi şi cu carne crudă, pe care o frăgezesc sub şeile cailor, încălzind-o cu coapsele în timpul călăritului. Nu stau sub nici un acoperiş, n-au nici măcar bordeie de stuf (…) şi de pe cal, zi şi noapte fac totul: cumpără sau vând ceva, mănâncă sau beau, întinşi pe spatele cailor se odihnesc, dorm şi visează şi tot pe cai discută, îşi ţin adunări şi se consultă asupra intereselor comune. (…) În repeziciunea lor extraordinară, nu-i vezi când au intrat într-o cetate şi când au devastat-o. (...) Un zvon s-a răspândit printre germanici, despre sosirea neaşteptată a unei rase necunoscute de oameni, care se se aruncă necruţători precum uraganul din vârful munţilor sau ies ca din pământ distrugând totul în jur: hunii. Toţi se dau la o parte din calea lor.
după Ammianus Marcelinus, Istoria romană
Fig. 4 - Lupta hunilor cu alanii (pictură, sec. XIX)
Sarcină de lucru: Comparaţi sursele 3 şi 4 în privinţa asemănărilor dintre mesajele transmise. |
Migraţiile slavilor
Popoare de origine indo-europeană, localizate la început între fluviile Vistula, Nistru şi Nipru, înrudite, prin limba vorbită cu germanicii şi cu balticii, slavii formau, în prima jumătate a mileniului I d.Hr., mici comunităţi agro-pastorale bazate pe reunirea mai multor familii. Sub presiunea avarilor şi a bulgarilor turanici, slavii şi-au început migraţiile, desfăşurate pe trei direcţii: est, vest şi sud. Aşezându-se în teritorii distincte ale Europei Centrale, de Est şi de Sud-Est, slavii s-au creştinat, au format state proprii şi au întemeiat popoarele europene de limbă slavă din zilele noastre.
Sursa documentară 5
Aceste neamuri se deosebesc prin nume unul de celălalt, prin obiceiuri însă nu, şi e vădit încă şi acum că vorbesc aceeaşi limbă şi au acelaşi grai (…) şi tribalii, şi misii, şi croaţii, şi polonii. (…) Şi dacă din aceasta ar fi de tras o concluzie, neamul acesta ar fi unul şi acelaşi şi de aceeaşi origine. Însă cu timpul s-au deosebit între ei în obiceiuri şi, ajungând în altă ţară, au rămas acolo cu locuinţele.
(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice)
Fig. 5 - Sosirea croaţilor pe ţărmul Mării Adriatice (pictură, sec. XX)
Sarcini de lucru: Căutaţi informaţii suplimentare şi realizaţi o prezentare PowerPoint cu tema Popoarele de limbă slavă din Europa de azi şi moştenirea lor istorică. Identificaţi marile familii de popoare din Europa contemporană şi prezentaţi condiţiile istorice care au determinat formarea acestora. |
Migraţiile popoarelor fino-ugrice
Ungurii (maghiarii), sosiţi din zona Munţilor Urali, au fost izgoniţi din teritoriul pe care l-au ocupat în nordul Mării Negre (Etelkuz) de pecenegi, astfel că cele şapte triburi maghiare, conduse de Arpad, au migrat către Pannonia, unde s-au stabilit în anul 896. Expansiunea lor teritorială către vest a fost oprită, în anul 955, de Otto I, la Lechfeld, după care s-au extins către est (Transilvania). Alte triburi fino-ugrice s-au îndreptat în cursul mileniului I spre nordul Europei, contribuind la formarea popoarelor finlandez şi estonian.
Sursa documentară 6
Ducele Arpad, trimiţându-şi oştirile, a cuprins tot ţinutul dintre Tisa şi Bodrog, până la Ugocea, împreună cu toţi locuitorii, şi a asediat cetatea Borsoa, luând-o cu asalt, după trei zile. Şi stând ei acolo mai mult timp, ducele şi ai săi văzură rodnicia pământului şi bogăţia de tot felul de animale şi mulţimea de peşti din apele Tisei şi ale Bodrogului, şi ducele Arpad şi ai săi îndrăgiră ţara nespus de mult.
(Anonymus, Gesta Hungarorum)
Fig. 6 - Sosirea ungurilor în Pannonia (pictură, sec. XX)
Încheierea marilor migraţii
Ultimele invazii au fost, în Europa Apuseană, cele ale vikingilor (normanzilor). Acestea au afectat vestul şi sudul continentului european, în secolele IX-XI. În Europa de Est şi Centrală, secolele al X-lea şi al XI-lea s-au caracterizat prin migraţiile populaţiilor turcice (pecenegii, uzii, cumanii), iar secolul al XIII-lea a cunoscut invazia tătaro-mongolă, în urma căreia s-a constituit, în nordul Mării Negre, Hanatul Hoardei de Aur.
Fig. 7 - Invazie daneză în Anglia (manuscris, sec. XII)
Sarcini de lucru: Căutaţi informaţii suplimentare despre limbile vorbite în zilele noastre pe continentul european, apoi realizaţi o hartă a Europei pe care să localizaţi grupurile lingvistice constituite ca urmare a marilor migraţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu. |
Resurse web suplimentare:
http://www.pstalker.com/migration/index.php
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2112.html
http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Human_migration
http://video.google.com/videoplay?docid=1722053648934888235&hl=en#
http://www.bbc.co.uk/history/ancient/vikings/
Subtema 1. Migraţiile ca modalităţi de supravieţuire în medii schimbătoare.
Migraţiile la începutul vieţii.
Viaţa a început în apă. În a doua jumătate a Paleozoicului au avut loc importante schimbări de mediu. Munţii noi apăruţi au redus suprafaţa bazinelor oceanice. S-a schimbat circulaţia maselor de aer şi de apă. Climatul a devenit mai uscat. Spaţiul şi hrana din mediul acvatic au devenit insuficiente.
Ca urmare, aceste schimbări fundamentale în clima şi morfologia planetei s-au reflectat în evoluţia florei şi faunei, până atunci acvatice.
Primele vieţuitoare terestre sunt de dimensiuni mici si încă legate de apă în anumite etape ale ciclului de dezvoltare.
Primele plante terestre au evoluat din algele verzi. Plantele terestre au modificat conţinutul în oxigen al atmosferei. Adaptările treptate la clima mai uscată au presupus apariţia şi dezvoltarea ţesuturilor de protecţie, iar dezvoltarea pe verticală a celor mecanice. Pătrunderea în sol pentru fixare şi hrănire a dus la formarea cormului (corp vegetativ specializat, diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze).
Prezenţa plantelor pe uscat atrage treptat şi animalele în căutare de hrană. Animalele terestre au trebuit să facă şi ele faţă unor noi condiţii de viaţă: să se deplaseze pe pământ, să se caţere pe tulpinile plantelor, să alerge, să sară.
Treptat, plantele şi animalele au cucerit cea mai mare parte a uscatului.
Deplasările mai importante ale organismelor au fost rezultatul crizelor de hrană şi spaţiu. Ca urmare, au fost cucerite teritorii din ce în ce mai extinse, s-au stabilit în fiecare teritoriu relaţii între speciile existente. Aceste relaţii au condiţionat stabilizarea în teritoriul respectiv a unor specii şi dispariţia, migraţia sau evoluţia altora.
În cazul plantelor, ca producători primari, nu se pune problema deplasării după hrană. Plantele şi-au perfecţionat sistemele de răspândire a fructelor şi seminţelor la distanţe cât mai mari. Spre deosebire de animale la care puii rămân o vreme pe lângă părinţi, plantele tinere, dacă rămân în imediata apropiere a plantei-mamă, vor fi acoprite de frunzişul acesteia, concurate de rădăcinile ei şi nu se va putea dezvolta.
În ceea ce priveşte animalele, cele migratoare şi-au consolidat un instinct puternic care le face ca în anumite perioade ale anului să se deplaseze ritmic.
Există numeroase animale migratoare.
Planctonul – speciile mărunte de organisme- plante – fitoplancton- şi animale - zoplancton - care trăiesc în masa apei realizează deplasări pasive pe verticală în funcţie de curenţii de apă produşi de diferenţele de temperatură. Peştii, în căutarea hranei urmează activ planctonul care se deplasează.
Chiar şi animale sedentare cum ar fi scoicile se deplasează pentru găsirea unor condiţii optime de hrănire şi pentru reproducere.
Crebul de uscat migrează de pe uscat în mare pentru reproducere, după care revine iar pe uscat.
Dintre insecte, celebre sunt lăcustele migratoare.
Fig. 8 – Lacustele migratoare
Grigore Ureche scria în Letopiseţul Moldovei: ,,Mai apoi în zilele acestui Ştefan Vodă (Ştefăniţă-Vodă, care a domnit după Petru Rareş) fost-au foamete mere şi în ţara Moldovei şi la unguri, că au venit lăcuste multe de au mâncat toată roada, pentru aceea l-a preclit de i-au zis Lăcustă-Vodă).”
Lăcustele trăiesc izolat, dar la anumite itervale de timp, care variază între 4 şi 10 ani, se adună în număr extraordinar de mare. În faza gregară, lăcustele migrează la distanţe mari, distrugând toate plantele pe care le întâlnesc în calea lor. Formele gregare sunt mai mâncăcioase decât cele solitare şi au tendinţa de a imita comportmentul celorlalţi indivizi. Fenomenul începe din stadiul de larvă, stadiu nearipat şi se amplifică o dată cu transformare în adulţi aripaţi. Adulţii migrează în număr mare, formând adevăraţi ,,nori de lăcuste”.
Metodele de combatere trebuie să fie totale, îndreptate atât împotriva adulţilor, larvelor, cât şi ouălor.
Sarcini de lucru: Caută date despre pagubele produce de lăcustele migratoare. |
Dintre vertebrate, cele mai spectaculoase migraţii se întâlnesc la peşti şi la păsări. Migraţia la peşti.
Peştii migratori se deplasează în cârduri sau bancuri uriaşe. Iniţial perioadele de migraţie, comportamntul peştilor, traseele erau taine bine păzite de către pescari. Cunoaşterea acestora stă acum la baza pescuitului industrial.
Pentru identificarea migraţiilor s-a folosit marcajul peştilor. Dacă exemplarele marcate într-o localitate sunt prinse în altă localitate putem deduce drumul parcurs de peşte, precum şi viteza de deplasare. Azi, navele moderne de pescuit sunt dotate cu echipamente radar pentru descoperirea aglomerărilor de peşti în mişcare.
Fenomenul migraţiei peştilor apare mai spectaculos decât la alte grupe de animale, deoarece în perioada premergătoare migraţiei pot avea loc schimbări dramatice ale formei şi culorii corpului, unele incompatibile cu supravieţuirea după încheierea perioadei de reproducere. Astfel, migraţia se încheie cu sacrificiul adulţilor.
Cele mai spectaculoase exmple de migraţie la peşti sunt ale somonilor şi anghilelor.
Somonii sunt peşti marini, înrudiţi cu păstrăvii din apele dulci, dar mai mari, cu carnea foarte gustoasa. Sunt peşti care se deplasează în grupuri şi se pot pescui în cantităţi mari.
Somonii suportă diferenţe mari de salinitate şi perioade lungi de lipsă de hrană în timpul migraţiilor.
Fig. 9 – Somonul de pacific
Somonul de pacific realizează migraţii ca adult din mare în apă dulce. În mare ajung la maturitate, iar migraţia se declanşează înaintea perioadei de reproducere. În perioada care precede migraţia în apele dulci ale fluviilor (iunie-septembrie), somonii se strâng în grupuri din ce în ce mai mari în apropierea gurilor de vărsare ale fluviilor. Intraţi în apele dulci, câdurile de peşti înaintează vijelios. În apropierea obstacolelor peştii se strâng în număr mare şi încearcă să le depăşească. Aici sunt locurile unde sunt pescuiţi cei mai mulţi dintre ei. În apele dulci, ei nu se mai hrănesc, în schimb consumă o mare cantitate de energie pentur a înota în amonte şi a depăşi obstacolele.
Înainte de migraţie, somonul de Pacific are corpul suplu, de culoare argintie. Ajuns în apele dulci, corpul devine întunecat, cu dungi roşietice, violete sau negre. Corpul devine mai înalt, se cocoşează, maxilarele se curbează, dinţii cresc foarte mult, astfel încât ei nu se mai pot hrăni. Aceste modificări se accentuează cu atât mai mult cu cât peştii înaintează spre izvoarlele fluviului.
Din cauza eforturilor, rănilor, peştii ajung la izvoarele fluviilor complet epuizaţi. Ei îşi depun ponta în ape rapide, puternic oxigenate, puţin adânci, pe fundul cărora sapă, cu ultimele puteri, mici gropi.
Unii mor chiar la locul depunerii icrelor, alţii puţin după aceea, fără să mai ajungă în mare. Malurile râurilor sunt acoperite cu cadavrele lor, care vor servi ca hrană păsărilor şi mamiferelor.
Incubaţia icrelor are loc toamna şi iarna, iar în aprilie apar puii. În a doua jumătate a lui aprilie, se adună în cârduri mari, lăsându-se purtaţi în migraţie pasivă spre mare, unde ajung în iunie-iulie. Spre sfârşitul toamnei se îndreaptă spre larg, în adâncime. Peştii trăiesc în apele marine 3-5 ani. Când ajung la maturitate deplină vor întreprinde si ei calatoria parcursă de părinţii lor.
Anghilele se deosebesc de ceilalţi peşti migratori prin faptul că migraţia lor est inversă, adică trăiesc ca adulţi în ape duci şi migrează pentru reproducere în apa mării. Corpul lor este lungit, serpentiform, atingând 1 m la femele şi jumătate de m la masculi. Forma corpului le permite deplasări şi în mediu terestru umed atunci când apele în care trăiesc seacă. Deplasările terestre se realizează noaptea, pe iarba cu rouă.
Fig. 10 – Anighelele
Fig. 11 – Anighelele
Zona de reproducere a anghilelor se află în marea Sargasselor, unde ouăle sunt depuse în număr foarte mare (2-4 milioane fiecare femelă) la adâncimi de 400-500 de m, la limita unde pătrund razele de lumină. Larvele, numite leptocefali se ridică treptat la suprafaţa apei şi sunt purtaţi pasiv de către curentul Golfstream. Călătoria durează 2-3 ani, timp în care larvele suportă o metamorfoză cu 6-8 stadii. Puii de anghilă ajung abia în al patrulea an la vărsarea râurilor în mare şi pătrund în apele dulci unde trăiesc până la viaţa adultă.
Apropierea de ţărmuri şi pătrunderea în apele dulci se face în cârduri mari. Anghilele tinere au spatele cafeniu şi abdomenul galben, iar cele adulte au spatele negricios şi abdomenul alb-argintiu. Culoarea arginitie înseamnă începutul perioadei de reproducere, are se completează prin creşterea în lungime şi greutate.
Anghilele mature, masculi şi femele pornesc toamna în călătoria lor spre marea Sargasselor, în nopţile cu lună plină. Masculii pleacă primii şi îşi aşteaptă partenerele în mare la gura de vărsare a râurilor. În acest stadiu al migraţiei are loc pescuitul cel mai intens. Deplasarea până în mare durează 5-6 luni. Ajunseîn mare primăvara, coboară la adâncime, femelele depun ouăle, iar masculii le fecundează.
După lunga călătorie, anghilele ajung epuizate şi mor; marea Sargasselor este astfel şi
leagănul, dar şi cimitirul anghilelor.
Sarcină de lucru: Identifică traseele şi desnează hărţile pentru călătoriile somonilor, anghilelor şi altor peşti migratori. |
Migraţia la păsări.
Păsările care îşi schimbă arealul ca răspuns la variaţiile climatice ale anotompurilor se numesc păsări migratoare, iar călătoriile lor sezoniere regulate, migraţii.
Regiunea în care păsările migratoare se reproduc, deci cuibăresc şi scot pui a fost denumită convenţional ,,patria” acelor păsări.
Migraţiile sezoniere regulate sunt executate nu numai de păsările ce călătoresc în ţinuturile reci şi temperate ale celor două emisfere, ci există şi specii migratoare care călătoresc periodic numai în regiuni calde, cuprinse între cele două emisfere. De asemenea, se cunosc specii din zone temperate şi reci, ale căror indivizi nu migrează toţi, ci numai o parte a lor, ceilalţi rămânînd pe loc şi în timpul iernii.
Migraţia păsărilor e un fenomen complex, determinat de cauze multiple, unele istorice, altele actuale. Capacitatea de orientare în timpul călătoriilor, menţinerea direcţiei zborului, cunoaşterea intervalelor anuale potrivite pentru migraţie, păstrarea ariei de răspândire sunt caractere ereditare ce se transmit din generaţie în generaţie.
Factorii migraţiei sunt de două tipuri:
În instinctul păsărilor s-au fixat cronologic şi într-o ordine precisă comportamentele sezoniere care includ şi migraţiile. Comportamentele sunt susţinute hormonal. Astfel, chiar şi păsările sălbatice captive, care trăiesc în alte condiţii decât semenele lor din aceeaşi specie devin neliniştite în perioadele de migraţie specifice lor.
Există un timp interior propriu care condiţionează migraţia, dar factorii meteorologici cum ar fi: temperatura, vântul, ploaia, claritatea atmosferei, electricitatea atmosferică, precum şi factorii legaţi de hrană condiţionează momentul plecării în migraţie, perioadele de popas, locul şi durata opririlor (după 1-2 zile de zbor), viteza şi înălţimea zborului şi chiar drumul migraţiei.
Orientarea păsărilor migratoare se realizează astfel:
Păsările se orientează cu ajutorul vederii, auzului, simţului echilibrului, simţului tactil. Simţul prin care păsările percep caracteristicile electromagnetice terestre are sediul în canalele semicirculare din urechea internă; un rol important îl au şi cristalele de magnetită din cerebel.
Viteza de deplasare în zbor este în medie de 100 km/zi, deşi unele specii pot depăşi, in caz de nevoie 200 km/h. Vitezele mari de migraţie sunt folosite numai în caz de pericol.
Înălţimea de zbor variază de la 500 la 2500 de m.
Căile de migraţie nu sunt parcurse în linie dreaptă, ci urmează relieful pământului, ţărmurile marine, cursul fluviilor, evitând barajele munţilor mari, mări interne sau alte obstacole. De asemenea, ele ţin seama de posibilităţile de hrănire pe drum, în locurile de repaus, de care majoritatea speciilor au nevoie, căci doar puţine specii migrează într-un drum continuu, de câteva zile până la locurile de iernare. Majoritatea migreză încet, în etape, de la un loc de repaus la altul, încât drumul întreg e parcurs în mai multe săptămâni.
Drumul străbătut de păsări a fost stabilit în principal prin metoda inelării.
Căile de migraţie din România.
România este străbătută de o serie de drumuri importante de pasaj şi oferă câteva regiuni de popas ideale, cum ar fi Câmpia de Vest, regiunea inundabilă a Dunării şi mai ales Delta Dunării.
Unele păsări migrează singure (privightorile, cucul, pupăza – noaptea răpitoarele de zi – ziua), altele în grupuri mici (sitarul de pădure, lişiţele, becaţinele, unele raţe – noaptea, porumbeii, turturelele, pescăruşii, ciorile – ziua) sau în masă compactă (găşte, cocori, pelicani).
La cinteza comună din Europa centrală şi nordică, numai femelele migrează spre sud în timpul iernii în timp ce masculii rămân în regiunile mai nordice. În cazul mierlei, migrează numai exemplarele din anul I de viaţă, iar cele adulte rămân ca păsări sedentare în regiunile nordice.
Există migraţie în front larg şi migraţie în front strâmt.
Formaţiile de zbor pot să arate diferit: în linie la raţe, gâşte, în V la cocori, pescarusi, în masă neregulată la păsărele.
Fig. 12 – Pasari migratoare
Fig. 13 – Pasari migratoare
La multe specii de păsărele migreză întâi tinerii, apoi exemplarele adulte.
La unele păsări cântătoare migrează după sexe; soseşte mai întâi masculul, care ocupă un teritoriu de cuibărit şi pe care îl apără cu înverşunare în aşteptarea femelei.
Migraţia de toamnă e mai lentă decât cea de primăvară. Această diferenţă e datorată faptului că toamna păsările întârzie datorită resurselor bogate de hrană pe care le au la dispoziţie.
Primăvara, păsările se grăbesc spre locurile de cuibărit.
Există unele specii de păsări care intreprind migraţii sporadice sau de invazie. Aceste păsări sunt stenofage, adică mănâncă numai un anumit fel de hrană, iar cauza migraţiei lor sporadice este lipsa de hrană specifică. De exemplu forfecuţa se hrăneşte doar cu seminţe de conifere, găinuşa de stepă doar cu seminţele unor graminee, striga de zăpadă cu lemingi.
Fig. 14 - Forfecuta
Fig. 15 - Striga de zăpadă
Când sursa de hrană devine insuficientă (la interval de câţiva ani), aceste păsări migrează în căutare de hrană.
Tot migraţii spontane sau de invazie se consideră cazurile unor păsări rătăcite din cauza condiţiilor meteorologice proaste (flamingii apăruţi în România).
Fig. 16 - Flamingo
Sarcini de lucru: Identifică traseele şi desnează hărţile pentru călătoriile păsărilor migratoare din ţara noastră. |
[cuprins]
Resurse web suplimentare despre migraţia la animale
Migraţia la lăcuste:
http://www.youtube.com/watch?v=1YNy2R3hg2Q&feature=related
Despre migraţiile peştilor:
http://www.youtube.com/watch?v=XNqyYZONtMQ
http://www.nationalgeographic.com/xpeditions/lessons/09/gk2/migrationsalmon.html
http://news.bbc.co.uk/earth/hi/earth_news/newsid_8273000/8273877.stm
http://en.wikipedia.org/wiki/Eel_life_history
http://www.fao.org/fishery/culturedspecies/Anguilla_anguilla/en
Despre migraţiile păsărilor:
http://www.ecomagazin.ro/randunica-arctica-are-cea-mai-mare-perioada-de-migratie/
http://milvus.ro/Migrans/2005dec.pdf
http://www.milvus.ro/images/PDF/Ghid-roman-sumar.pdf
http://www.lumea-copiilor.ro/animale/berzele/berzele.php
Resurse web suplimentare referitoare la supravietuire:
http://www.ted.com/talks/lang/rum/jane_poynter_life_in_biosphere_2.html
http://www.ted.com/talks/lang/rum/david_blaine_how_i_held_my_breath_for_17_min.html
http://www.ted.com/talks/lang/rum/william_kamkwamba_how_i_harnessed_the_wind.html
http://www.ted.com/talks/lang/rum/kamal_meattle_on_how_to_grow_your_own_fresh_air.html
[cuprins]