• Tema 2 - Supravietuirea ca individ, populatie, specie, biosfera

Cuprins:
1. Provocări
2. Trasee de cunoaştere
3. Exemple de abordare integrată
4. Resurse suplimentare

 

Provocări

  • Ce influenta au avut migratiile popoarelor asupra vietii noastre?

  • De ce migreaza animalele? Dar oamenii?

  • Care sunt asemanarile si deosebirile Óntre migratiile animale si migratiile umane?

  • De ce migratiile reprezinta o forma a luptei pentru supravietuire?

[cuprins]

 

Trasee de cunoaştere

  • Migraţiile ca modalităţi de supravieţuire în medii schimbătoare. Tema abordează migraţiile la dferite specii de animale în corelaţie cu factorii de mediu care au determinat deplasarea reversibilă sau ireversibilă, cucerirea unor noi teritorii şi stabilirea de relaţii cu alte populaţii şi specii.

  • Lupta pentru existenţă şi semnificaţa sa la animale şi om. Lupta pentur existenţă poate lua aspectul luptei fizice între doi sau mai mulţi indivizi, două sau mai multe grupări de indivizi (ajungînd până la conflictele armate), fiecare individ sau grup luptând pentru supravieţuire, pentru ocuparea unui teritoriu, pentru transmiterea propriilor gene generaţiei următoare.  Dar acesta este aspectul extrem. Tot luptă pentru existenţă reprezintă activităţile pe care le presupune concurenţa pentru a impune pe piaţă un produs sau o idée.

  • Comportamentul de supravieţuitor şi tehnici de supravieţuire. Ce ştim şi ce suntem în stare să facem pentru a ne menţine (sau a ne salva) viaţa în condiţii dificile?

  • Cum ne imaginăm viaţa pe o altă planetă?  Mediul în care trăim este din ce în ce mai artificial şi mai controlat. Putem regla în spaţii închise majoritatea parametrilor vitali ai mediului extern şi îi putem supraveghea pe cei interni. În experimente ca Biosfera 2 oamenii se antrenează pentru a susţine viaţa în condiţii dificile. În viitor este posibilă construirea de medii artificiale care să ne asigure supravieţuirea pe alte planete.

  • Supravieţuirea umană în Preistorie. Subiectul poate fi dezvoltat sub forma unei axe cronologice care să cuprindă momentele antopogenezei, ale progreselor oamenilor pentru adaptarea la mediu, ale primelor forme de agregare umană şi de dispersie a populaţiilor, ca soluţii de supravieţuire.

  • Marile migraţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu – forme de adaptare la mediu şi de supravieţuire a populaţiilor. Tema poate descrie mişcările de populaţii care au afectat Europa şi Asia în mileniul I d.Hr., precum şi consecinţele acestora la nivelul structurilor etnice şi al organizării politice, ca exemple de reacţie faţă de mediul înconjurător.

[cuprins]

 

Exemple de abordare integrată

Subtema 6: Marile migraţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu – forme de adaptare la mediu şi de supravieţuire a populaţiilor

Un zvon înspăimântător vine dinspre Occident: Roma este cucerită, locuitorii îşi răscumpără vieţile cu aur, iar după ce îşi vor fi risipit averea îşi vor pierde şi viaţa. Vocea mi-e gâtuită şi ochii-mi sunt plini de lacrimi. Iată ocupat acest oraş care a cucerit întregul Univers! Ce durere, să văd această veche putere, această bogăţie, într-o asemenea decădere!
                                                                                     (Sf. Ieronim, despre devastarea Romei de către germanici, 410)

Repere cronologice:

Cca 1800-800 î.Hr. – Triburile germanice ocupă sudul Suediei, Danemarca şi nordul Germaniei de astăzi. Are loc împărţirea triburilor germanice: de Est, de Vest şi de Nord.
Cca 300-100 î. Hr. – Vandalii, gepizii, goţii se stabilesc între fluviile Oder şi Vistula.
268 d.Hr. – Divizarea goţilor: vizigoţii şi ostrogoţii.
360-370 – Vizigoţii adoptă creştinismul.
376 – Invazia hunilor în Europa.
407 – Anglii, iuţii şi saxonii invadează Britannia.
410 – Vizigoţii conduşi de Alaric devastează Roma.
411 – Suebii se instalează în Lusitania (Portugalia).
429 – Vandalii ocupă provincia romană Africa.
476 – Germanicii conduşi de Odoacru ocupă Roma. Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus.
486 – Francii conduşi de Clovis adoptă religia catolică.
493 – Formarea statului ostrogoţilor din Italia.
528 – În India, înfrângerea hunilor albi de către regele hindus Yasodharman.
602 – Slavii se stabilesc în masă la sudul Dunării.
681 – Stabilirea bulgarilor în Peninsula Balcanică.
711 – Regatul vizigoţilor, din Spania, este cucerit de arabi.
796 – Distrugerea kaghanatului avar din Pannonia de către franci.
896 – Instalarea ungurilor în Pannonia.

Contextul istoric general. În cursul secolului al III-lea d.Hr., Europa a intrat în perioada marilor migraţii (sau a aşa-numitelor „invazii barbare”), ce aveau să se prelungească până după anul 1000, cuprinzând mai multe faze: invaziile germanice şi ale hunilor dintre secolele III şi V, cele ale slavilor şi avarilor din secolele VI-VII, urmate de migraţiile popoarelor fino-ugrice şi turcice.
Cercetătorii fenomenului migraţiilor nu au ajuns la concluzii comune şi unanim acceptate cu privire la cauzele acestora. Se consideră, în general, că marile mişcări de populaţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu au fost determinate de combinarea mai multor factori, printre care creşterea demografică în rândul populaţiilor barbare şi scăderea resurselor în teritoriile de origine, atracţia exercitată Imperiul Roman, presiunile din partea altor popoare, angajate la rândul lor în deplasarea pe spaţii vaste, schimbări climatice care au declanşat momente de foamete, aşa cum a fost răcirea accentuată a climei în emisfera nordică în anii 535-536, considerată ca fiind cel mai sever episod de acest tip din ultimele două milenii. În ansamblu, marile migraţii din mileniul I pot fi considerate ca reacţii ale populaţiilor faţă de mediul înconjurător şi forme de adaptare la acesta în vederea supravieţuirii. La sfârşitul marilor migraţii s-au format, în Europa,  popoarele medievale. Noua civilizaţie medievală a reprezentat o sinteză a elementelor provenite din cultura greco-romană cu cele aduse de creştinism şi cele provenite de la popoarele migratoare.

Popoarele germanice
Triburile germanice ocupau, până în sec. al III-lea, o regiune cuprinsă între fluviul Rin, sudul Peninsulei Scandinave, Dunărea Mijlocie, Vistula şi nordul Mării Negre. Germanicii formau familii patriarhale, grupate în comunităţi rurale şi triburi conduse de căpeteniile militare (din rândul cărora vor apare "regii barbari"), secondate de Sfatul Bătrânilor şi de Adunarea tribală.
În secolele III-IV, principalele triburi germanice erau distribuite astfel:

  1. triburile apusene: francii (pe cursul inferior al Rinului, divizaţi în salieni şi ripuari), alamanii (între Rin şi Dunăre), saxonii (la Marea Nordului), frisonii (în Olanda de azi), anglii şi iuţii (în Peninsula Iutlanda), longobarzii (pe fluviile Wesser şi Elba), suebii (între Elba şi Oder), marcomanii, cvazii şi iuthungii (în Boemia şi Pannonia);
  2. triburile răsăritene: herulii, burgunzii, vandalii, rugii, scirii (pe fluviul Oder), gepizii (între Oder şi Vistula), goţii (în nordul Mării Negre);
  3. triburile nordice; danii şi suedezii (în sudul Peninsulei Scandinave).

Terotoriul ocupat de germanici

Fig. 1 - Teritoriul ocupat de germanici la începutul mileniului I d.Hr

Sarcină de lucru:

Pe baza cunoştinţelor de geografie, realizaţi o hartă a Europei pe care să localizaţi, în funcţie de reperele oferite mai sus, principalele triburi germanice.

Migraţiile germanice
În prima etapă a marilor migraţii (secolele III-V) diferite populaţii germanice s-au aşezat în masă pe teritoriul Imperiului Roman de Apus.

  • Vizigoţii(goţii apuseni) au atacat în 268 Dacia, Pannonia, Ilyria şi Italia, fiind înfrânţi la Naissus (actualul Niş). Sub conducerea lui Fritigern, vizigoţii au obţinut, în 376, din partea împăratului roman Valens, dreptul de a se stabili pe malul sudic al Dunării, sperând astfel să se protejeze în faţa hunilor, care, venind dinspre Asia, pătrunseseră la nord de fluviu. La sfârşitul secolului al IV-lea, conducerea vizigoţilor a fost preluată de Alaric. După devastarea Romei în anul 410, în schimbul păcii, împăratul Honorius le-a acordat vizigoţilor dreptul de a se stabili în sudul Galliei şi Spania.  Regatul vizigoţilor din Spania a supravieţuit până în anul 711, când regele Roderic a fost ucis în timp ce încerca să-şi apere ţara în faţa invaziei musulmanilor.
  • Ostrogoţii(goţii răsăriteni), eliberaţi de sub autoritatea hunilor, au constituit, în 493, un regat în Peninsula Italică (distrus în secolul al VI-lea).
  • Vandalii, stabiliţi la început (secolele I-III) în Germania Răsăriteană, au migrat ulterior către sud, instalându-se în secolul al III-lea în Pannonia, pe care au ocupat-o până la venirea hunilor, la începutul secolului următor. Au trecut apoi, sub presiunea altor popoare, în Imperiul Roman. În 428, vandalii, conduşi de regele Genseric, au trecut Strâmtoarea Gibraltar şi, după un deceniu de peregrinări de-a lungul coastei nord-africane, s-au stabilit la Cartagina, ocupând provincia romană Africa. În 534, regatul vandalilor a fost cucerit de bizantini.
  • Anglii, iuţii şi saxonii au traversat Canalul Mânecii în jurul anului 407, ocupând Britannia, abandonată de romani.  Scoţia, Cornwall şi Ţara Galilor au rămas în afara stăpânirii germanice. De invaziile acestora sunt legate şi legendele despre regele Arthur, despre care se spune că ar fi luptat cu invadatorii, în secolul al VI-lea.
  • Longobarzii au întemeiat un regat în Peninsula Italică, unde au pătruns în a doua jumătate a secolul al VI-lea. Acesta va fi distrus de Carol cel Mare în anul 774.
  • Francii au făcut parte din grupa germanicilor de apus. Aşezaţi în Gallia, sub conducerea lui Clovis (481-511), aceştia au constituit cel mai durabil stat dintre cele întemeiate de migratorii germanici pe teritoriul fostului Imperiu Roman. În 496 Clovis a decis creştinarea sa şi a poporului său în rit catolic.
  • Suebii au trecut Rinul în Gallia în anul 406. Către 411, s-au îndreptat spre Peninsula Iberică şi s-au instalat în vestul acesteia, pe teritoriul actualului stat Portugalia. Aici au întemeiat un regat propriu, condus de Hermenric (411-441). În secolul al VI-lea, regatul a fost anexat de vizigoţi.
  • Frisii (frisonii). Aflaţi la frontiera nordică a lumii romane, creşterea nivelului mării şi restrângerea terenurilor propice culturilor în ţinuturile frisone i-au determinat să se alăture altor popoare germanice, în marea mişcare a migraţiilor. O parte a frisonilor a participat la invadarea Britanniei, cei mai mulţi însă, au ocupat regiunea nordică a Olandei şi Germaniei de azi, remarcându-se prin comerţul desfăşurat pe Marea Nordului.

Sursa documentară 1
Iar neamul germanilor este mare şi răspândit mai mult decât toate neamurile din lume (…) Sunt organizaţi cu bune legiuiri mai mult decât toate popoarele, din câte ştim. (…) Acest popor este foarte iscusit în maşinării şi lucrări de război şi este foarte renumit la toate meşteşugurile.
(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice)

Sursa documentară 2
A te da înapoi pentru a năvăli din nou, ei cred că este mai mult dovadă de vitejie decât de frică.(…) Lepădarea scutului este cea mai mare ruşine: celui înfierat cu pata aceasta nu-i este îngăduit nici să stea în faţă la jertfe, nici să intre în sfat, şi mulţi dintr-înşii, după ce au scăpat teferi din războaie, au pus capăt ruşinii lor cu ştreangul.
(Tacitus, De origine et situ Germanorum)

Sursa documentară 3
Puţini câţi suntem, supravieţuim cu greu: şi nu datorită meritelor noastre ci graţie milei Domnului. Naţii nenumărate şi feroce i-au ocupat pe gali. Tot ţinutul care se întinde între Alpi şi Pirinei şi între Ocean şi Rin este devastat de cvazi, vandali, sarmaţi, saxoni, burgunzi, alamani… Aquitania, Lyon, Narbonna… sunt complet distruse. Oraşele deocamdată cruţate sunt ameninţate fie de ascuţişul săbiilor, fie de foamete…
(Sf. Ieronim, Epistole)

Fig. 2 - Direcţii de migraţie ale germanicilor şi hunilor


Fig 3 - Barbarii în faţa frontierei romane din Gallia 

Sarcini de lucru:

1. Comparaţi cele trei surse documentare şi realizaţi o listă cu principalele informaţii pe care acestea le transmit cu privire la populaţiile germanice.

2. Pe baza sursei 3 şi a imaginii, realizaţi un reportaj despre aşezarea germanicilor în Gallia, în care să redaţi următoarele aspecte: epoca, populaţiile implicate, modul în care sunt văzuţi „barbarii” de populaţia locală, felul în care îi văd noii veniţi pe autohtoni, o posibilă evoluţie a relaţiilor dintre cele două populaţii.

Migraţiile hunilor
Unii cercetători consideră că momentul care a declanşat procesul marilor migraţii de la sfârşitul Antichităţii a fost invazia hunilor (populaţie originară din Asia Centrală), petrecută în jurul anului 376. Aşezaţi în Pannonia şi aliaţi cu alte neamuri germanice (ostrogoţi, gepizi, heruli), aceştia au dominat Europa în secolele al IV-lea şi al V-lea. În timpul lui Attila, hunii au atins apogeul puterii lor. Cele mai importante incursiuni conduse de Attila au fost cele din anii 441 şi 451. În anul 451, Attila a fost înfrânt pe Câmpurile Catalaunice, în Gallia, de Aetius, general roman, ajutat de vizigoţi, franci, alani şi burgunzi. După moartea sa, statul hunilor s-a destrămat.
Aproximativ în aceeaşi perioadă (sec. al V-lea), una dintre ramurile hunilor, eptaliţii sau hunii albi, a ajuns la graniţa de răsărit a Imperiului  Persan, ocupând Bactriana şi Gandhara, apoi s-a întreptat spre India, unde, sub conducerea lui Toramana, au controlat regiunile Kashmir şi Pundjab. Înfrânţi în 528, au decăzut, fiind asimilaţi de localnicii hinduşi.

Sursa documentară 4
Neamul hunilor depăşeşte orice măsură a sălbăticiei(…) Se hrănesc cu ierburi şi cu carne crudă, pe care o frăgezesc sub şeile cailor, încălzind-o cu coapsele în timpul călăritului. Nu stau sub nici un acoperiş, n-au nici măcar bordeie de stuf (…) şi de pe cal, zi şi noapte fac totul: cumpără sau vând ceva, mănâncă sau beau, întinşi pe spatele cailor se odihnesc, dorm şi visează şi tot pe cai discută, îşi ţin adunări şi se consultă asupra intereselor comune. (…) În repeziciunea lor extraordinară, nu-i vezi când au intrat într-o cetate şi când au devastat-o. (...) Un zvon s-a răspândit printre germanici, despre sosirea neaşteptată a unei rase necunoscute de oameni, care se se aruncă necruţători precum uraganul din vârful munţilor sau ies ca din pământ distrugând totul în jur: hunii. Toţi se dau la o parte din calea lor.

după Ammianus Marcelinus, Istoria romană


Fig. 4 - Lupta hunilor cu alanii (pictură, sec. XIX)

Sarcină de lucru:

Comparaţi sursele 3 şi 4 în privinţa asemănărilor dintre mesajele transmise.
Explicaţi asemănările constatate.

Migraţiile slavilor
Popoare de origine indo-europeană, localizate la început între fluviile Vistula, Nistru şi Nipru, înrudite, prin limba vorbită cu germanicii şi cu balticii, slavii formau, în prima jumătate a mileniului I d.Hr., mici comunităţi agro-pastorale bazate pe reunirea mai multor familii. Sub presiunea avarilor şi a bulgarilor turanici, slavii şi-au început migraţiile, desfăşurate pe trei direcţii: est, vest şi sud. Aşezându-se în teritorii distincte ale Europei Centrale, de Est şi de Sud-Est, slavii s-au creştinat, au format state proprii şi au întemeiat popoarele europene de limbă slavă din zilele noastre.

Sursa documentară 5
Aceste neamuri se deosebesc prin nume unul de celălalt, prin obiceiuri însă nu, şi e vădit încă şi acum că vorbesc aceeaşi limbă şi au acelaşi grai (…) şi tribalii, şi misii, şi croaţii, şi polonii. (…) Şi dacă din aceasta ar fi de tras o concluzie, neamul acesta ar fi unul şi acelaşi şi de aceeaşi origine. Însă cu timpul s-au deosebit între ei în obiceiuri şi, ajungând în altă ţară, au rămas acolo cu locuinţele.
(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice)

Fig. 5 - Sosirea croaţilor pe ţărmul Mării Adriatice (pictură, sec. XX)

Sarcini de lucru:

Căutaţi informaţii suplimentare şi realizaţi o prezentare PowerPoint cu tema Popoarele de limbă slavă din Europa de azi şi moştenirea lor istorică.

Identificaţi marile familii de popoare din Europa contemporană şi prezentaţi condiţiile istorice care au determinat formarea acestora.

Migraţiile popoarelor fino-ugrice
Ungurii (maghiarii), sosiţi din zona Munţilor Urali, au fost izgoniţi din teritoriul pe care l-au ocupat în nordul Mării Negre (Etelkuz) de pecenegi, astfel că cele şapte triburi maghiare, conduse de Arpad, au migrat către Pannonia, unde s-au stabilit în anul 896. Expansiunea lor teritorială către vest a fost oprită, în anul 955, de Otto I, la Lechfeld, după care s-au extins către est (Transilvania). Alte triburi fino-ugrice s-au îndreptat în cursul mileniului I spre nordul Europei, contribuind la formarea popoarelor finlandez şi estonian.

Sursa documentară 6
Ducele Arpad, trimiţându-şi oştirile, a cuprins tot ţinutul dintre Tisa şi Bodrog, până la Ugocea, împreună cu toţi locuitorii, şi a asediat cetatea Borsoa, luând-o cu asalt, după trei zile. Şi stând ei acolo mai mult timp, ducele şi ai săi văzură rodnicia pământului şi bogăţia de tot felul de animale şi mulţimea de peşti din apele Tisei şi ale Bodrogului, şi ducele Arpad şi ai săi îndrăgiră ţara nespus de mult.

(Anonymus, Gesta Hungarorum)


Fig. 6 - Sosirea ungurilor în Pannonia (pictură, sec. XX)

Încheierea marilor migraţii
Ultimele invazii au fost, în Europa Apuseană, cele ale vikingilor (normanzilor). Acestea au afectat vestul şi sudul continentului european, în secolele IX-XI. În Europa de Est şi Centrală, secolele al X-lea şi al XI-lea s-au caracterizat prin migraţiile populaţiilor turcice (pecenegii, uzii, cumanii), iar secolul al XIII-lea a cunoscut invazia tătaro-mongolă, în urma căreia s-a constituit, în nordul Mării Negre, Hanatul Hoardei de Aur.


Fig. 7 - Invazie daneză în Anglia (manuscris, sec. XII)

Sarcini de lucru:

Căutaţi informaţii suplimentare despre limbile vorbite în zilele noastre pe continentul european, apoi realizaţi o hartă a Europei pe care să localizaţi grupurile lingvistice constituite ca urmare a marilor migraţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu.

Resurse web suplimentare:

  • Ghid al migraţiilor, până în zilele noastre.

http://www.pstalker.com/migration/index.php

  • Statistici oficiale ale emigraţiei actuale, pe ţări:

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2112.html

  • Migraţiile în istoria universală

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Human_migration

  • Film documentar despre civilizaţia goţilor.

http://video.google.com/videoplay?docid=1722053648934888235&hl=en#

  • Informaţii despre civilizaţia vikingilor.

http://www.bbc.co.uk/history/ancient/vikings/

 
Subtema 1. Migraţiile ca modalităţi de supravieţuire în medii schimbătoare.

Migraţiile la începutul vieţii.
Viaţa a început în apă. În a doua jumătate a Paleozoicului au avut loc importante schimbări de mediu. Munţii noi apăruţi au redus suprafaţa bazinelor oceanice. S-a schimbat circulaţia maselor de aer şi de apă. Climatul a devenit mai uscat. Spaţiul şi hrana din mediul acvatic au devenit insuficiente.
Ca urmare, aceste schimbări fundamentale în clima şi morfologia planetei s-au reflectat în evoluţia florei şi faunei, până atunci acvatice.
Primele vieţuitoare terestre sunt de dimensiuni mici si încă legate de apă în anumite etape ale ciclului de dezvoltare.
Primele plante terestre au evoluat din algele verzi. Plantele terestre au modificat conţinutul în oxigen al atmosferei. Adaptările treptate la clima mai uscată au presupus apariţia şi dezvoltarea ţesuturilor de protecţie, iar dezvoltarea pe verticală a celor mecanice. Pătrunderea în sol pentru fixare şi hrănire a dus la formarea cormului (corp vegetativ specializat, diferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze).
Prezenţa plantelor pe uscat atrage treptat şi animalele în căutare de hrană. Animalele terestre au trebuit să facă şi ele faţă unor noi condiţii de viaţă: să se deplaseze pe pământ, să se caţere pe tulpinile plantelor, să alerge, să sară.
Treptat, plantele şi animalele au cucerit cea mai mare parte a uscatului.

Deplasările mai importante ale organismelor au fost rezultatul crizelor de hrană şi spaţiu. Ca urmare, au fost cucerite teritorii din ce în ce mai extinse, s-au stabilit în fiecare teritoriu relaţii între speciile existente. Aceste relaţii au condiţionat stabilizarea în teritoriul respectiv a unor specii şi dispariţia, migraţia sau evoluţia altora.

În cazul plantelor, ca producători primari, nu se pune problema deplasării după hrană. Plantele şi-au perfecţionat sistemele de răspândire a fructelor şi seminţelor la distanţe cât mai mari. Spre deosebire de animale la care puii rămân o vreme pe lângă părinţi, plantele tinere, dacă rămân în imediata apropiere a  plantei-mamă, vor fi acoprite de frunzişul acesteia, concurate de rădăcinile ei şi nu se va putea dezvolta.

În ceea ce priveşte animalele, cele migratoare şi-au consolidat un instinct puternic care le face ca în anumite perioade ale anului să se deplaseze ritmic.

Există numeroase animale migratoare.
Planctonul – speciile mărunte de organisme-  plante – fitoplancton-   şi animale - zoplancton - care trăiesc în masa apei realizează deplasări pasive pe verticală în funcţie de curenţii de apă produşi de diferenţele de temperatură. Peştii, în căutarea hranei urmează activ planctonul care se deplasează.

Chiar şi animale sedentare cum ar fi scoicile se deplasează pentru găsirea unor condiţii optime de hrănire şi pentru reproducere.
Crebul de uscat migrează de pe uscat în mare pentru reproducere, după care revine iar pe uscat.

Dintre insecte, celebre sunt lăcustele migratoare.


Fig. 8 – Lacustele migratoare

Grigore Ureche scria în Letopiseţul Moldovei: ,,Mai apoi în zilele acestui Ştefan Vodă (Ştefăniţă-Vodă, care a domnit după Petru Rareş) fost-au foamete mere şi în ţara Moldovei şi la unguri, că au venit lăcuste multe de au mâncat toată roada, pentru aceea l-a preclit de i-au zis Lăcustă-Vodă).”
Lăcustele trăiesc izolat, dar la anumite itervale de timp, care variază între 4 şi 10 ani, se adună în număr extraordinar de mare. În faza gregară, lăcustele migrează la distanţe mari, distrugând toate plantele pe care le întâlnesc în calea lor. Formele gregare sunt mai mâncăcioase decât cele solitare şi au tendinţa de a imita comportmentul celorlalţi indivizi. Fenomenul începe din stadiul de larvă, stadiu nearipat şi se amplifică o dată cu transformare în adulţi aripaţi. Adulţii migrează în număr mare, formând adevăraţi ,,nori de lăcuste”.
Metodele de combatere trebuie să fie totale, îndreptate atât împotriva adulţilor, larvelor, cât şi ouălor.

Sarcini de lucru:

Caută date despre pagubele produce de lăcustele migratoare.
Identifică modalităţi de combatere integrată.
Imaginează-ţi că eşti primarul unui mic sat izolat care ameninţă să fie atacat de lăcuste. Ce măsuri vei lua?

Dintre vertebrate, cele mai spectaculoase migraţii se întâlnesc la peşti şi la păsări. Migraţia la peşti.
Peştii migratori se deplasează în cârduri sau bancuri uriaşe. Iniţial perioadele de migraţie, comportamntul peştilor, traseele erau taine bine păzite de către pescari. Cunoaşterea acestora stă acum la baza pescuitului industrial.
Pentru identificarea migraţiilor s-a folosit marcajul peştilor. Dacă exemplarele marcate într-o localitate sunt prinse în altă localitate putem deduce drumul parcurs de peşte, precum şi viteza de deplasare. Azi, navele moderne de pescuit sunt dotate cu echipamente radar pentru descoperirea aglomerărilor de peşti în mişcare.

Fenomenul migraţiei peştilor apare mai spectaculos decât la alte grupe de animale, deoarece în perioada premergătoare migraţiei pot avea loc schimbări dramatice ale formei şi culorii corpului, unele incompatibile cu supravieţuirea după încheierea perioadei de reproducere. Astfel, migraţia se încheie cu sacrificiul adulţilor.

Cele mai spectaculoase exmple de migraţie la peşti sunt ale somonilor şi anghilelor.

Somonii sunt peşti marini, înrudiţi cu păstrăvii din apele dulci, dar mai mari, cu carnea foarte gustoasa. Sunt peşti care se deplasează în grupuri şi se pot pescui în cantităţi mari.
Somonii suportă diferenţe mari de salinitate şi perioade lungi de lipsă de hrană în timpul migraţiilor.

Oncorhynchus keta
Fig. 9 – Somonul de pacific

Somonul de pacific realizează migraţii ca adult din mare în apă dulce. În mare ajung la maturitate, iar migraţia se declanşează înaintea perioadei de reproducere.  În perioada care precede migraţia în apele dulci ale fluviilor (iunie-septembrie), somonii se strâng în grupuri din ce în ce mai mari în apropierea gurilor de vărsare ale fluviilor. Intraţi în apele dulci, câdurile de peşti înaintează vijelios. În apropierea obstacolelor peştii se strâng în număr mare şi încearcă să le depăşească. Aici sunt locurile unde sunt pescuiţi cei mai mulţi dintre ei. În apele dulci, ei nu se mai hrănesc, în schimb consumă o mare cantitate de energie pentur a înota în amonte şi a depăşi obstacolele.
Înainte de migraţie, somonul de Pacific are corpul suplu, de culoare argintie. Ajuns în apele dulci, corpul devine întunecat, cu dungi roşietice, violete sau negre. Corpul devine mai înalt, se cocoşează, maxilarele se curbează, dinţii cresc foarte mult, astfel încât ei nu se mai pot hrăni. Aceste modificări se accentuează cu atât mai mult cu cât peştii înaintează spre izvoarlele fluviului.
Din cauza eforturilor, rănilor, peştii ajung la izvoarele fluviilor complet epuizaţi. Ei îşi depun ponta în ape rapide, puternic oxigenate, puţin adânci, pe fundul cărora sapă, cu ultimele puteri, mici gropi.
Unii mor chiar la locul depunerii icrelor, alţii puţin după aceea, fără să mai ajungă în mare. Malurile râurilor sunt acoperite cu cadavrele lor, care vor servi ca hrană păsărilor şi mamiferelor.
Incubaţia icrelor are loc toamna şi iarna, iar în aprilie apar puii. În a doua jumătate a lui aprilie, se adună în cârduri mari, lăsându-se purtaţi în migraţie pasivă spre mare, unde ajung în iunie-iulie. Spre sfârşitul toamnei se îndreaptă spre larg, în adâncime. Peştii trăiesc în apele marine 3-5 ani. Când ajung la maturitate deplină vor întreprinde si ei calatoria parcursă de părinţii lor.

 Anghilele se deosebesc de ceilalţi peşti migratori prin faptul că migraţia lor est inversă, adică trăiesc ca adulţi în ape duci şi migrează pentru reproducere în apa mării. Corpul lor este lungit, serpentiform, atingând 1 m la femele şi jumătate de m la masculi. Forma corpului le permite deplasări şi în mediu terestru umed atunci când apele în care trăiesc seacă. Deplasările terestre se realizează noaptea, pe iarba cu rouă.



Fig. 10 – Anighelele


Fig. 11 – Anighelele

Zona de reproducere a anghilelor se află în marea Sargasselor, unde ouăle sunt depuse în număr foarte mare (2-4 milioane fiecare femelă) la adâncimi de 400-500 de m, la limita unde pătrund razele de lumină. Larvele, numite leptocefali se ridică treptat la suprafaţa apei şi sunt purtaţi pasiv de către curentul Golfstream. Călătoria durează 2-3 ani, timp în care larvele suportă o metamorfoză cu 6-8 stadii.  Puii de anghilă ajung abia în al patrulea an la vărsarea râurilor în mare şi pătrund în apele dulci unde trăiesc până la viaţa adultă.
Apropierea de ţărmuri şi pătrunderea în apele dulci se face în cârduri mari.  Anghilele tinere au spatele cafeniu şi abdomenul galben, iar cele adulte au spatele negricios şi abdomenul alb-argintiu. Culoarea arginitie înseamnă începutul perioadei de reproducere, are se completează prin creşterea în lungime şi greutate.
Anghilele mature, masculi şi femele pornesc toamna în călătoria lor spre marea Sargasselor, în nopţile cu lună plină. Masculii pleacă primii şi îşi aşteaptă partenerele în mare la gura de vărsare a râurilor. În acest stadiu al migraţiei are loc pescuitul cel mai intens. Deplasarea până în mare durează 5-6 luni. Ajunseîn mare  primăvara, coboară la adâncime, femelele depun ouăle, iar masculii le fecundează.
După lunga călătorie, anghilele ajung epuizate şi mor; marea Sargasselor este astfel şi
leagănul, dar şi cimitirul anghilelor.

Sarcină de lucru:

Identifică traseele şi desnează hărţile pentru călătoriile somonilor, anghilelor şi altor peşti migratori.

Migraţia la păsări.
Păsările care îşi schimbă arealul ca răspuns la variaţiile climatice ale anotompurilor se numesc păsări migratoare, iar călătoriile lor sezoniere regulate, migraţii.
Regiunea în care păsările migratoare se reproduc, deci cuibăresc şi scot pui a fost denumită convenţional ,,patria” acelor păsări.
Migraţiile sezoniere regulate sunt executate nu numai de păsările ce călătoresc în ţinuturile reci şi temperate ale celor două emisfere, ci există şi specii migratoare care călătoresc periodic numai în regiuni calde, cuprinse între cele două emisfere. De asemenea, se cunosc specii din zone temperate şi reci, ale căror indivizi nu migrează toţi, ci numai o parte a lor, ceilalţi rămânînd pe loc şi în timpul iernii.

Migraţia păsărilor e un fenomen complex, determinat de cauze multiple, unele istorice, altele actuale. Capacitatea de orientare în timpul călătoriilor, menţinerea direcţiei zborului, cunoaşterea intervalelor anuale potrivite pentru migraţie, păstrarea ariei de răspândire sunt caractere ereditare ce se transmit din generaţie în generaţie.

Factorii migraţiei sunt de două tipuri:

  • Factiru istorici ai modificărilor climatice, care au dus la elaborarea migraţiei ca fenomen biologic şi la constituirea instinctului migrator (teorii ale migraţiei susţin că glaciaţiunile de la începutul perioadei cuaternare cu ierni lungi şi aspre au silit păsările să se deplaseze spre sud pentru iernare, iar după reîntoarcerea gheţarilor a apărut instinctul reîntoarcerii la patria mamă);
  • Succesiunea anotimpurilor care a dus la determinarea momentului migraţiei sezoniere.

În instinctul păsărilor s-au fixat cronologic şi într-o ordine precisă comportamentele sezoniere care includ şi migraţiile. Comportamentele sunt susţinute hormonal. Astfel, chiar şi păsările sălbatice captive, care trăiesc în alte condiţii decât semenele lor din aceeaşi specie devin neliniştite în perioadele de migraţie specifice lor.
Există un timp interior propriu care condiţionează migraţia, dar factorii meteorologici cum ar fi: temperatura, vântul, ploaia, claritatea atmosferei, electricitatea atmosferică, precum şi factorii legaţi de hrană condiţionează momentul plecării în migraţie, perioadele de popas, locul şi durata opririlor (după 1-2 zile de zbor), viteza şi înălţimea zborului şi chiar drumul migraţiei.

Orientarea păsărilor migratoare se realizează astfel:

  • Printr-un simţ înnăscut al direcţiei prin care pasărea, ajutată de celelalte simţuri îşi regăseşte locurile de cuibărit şi iernat.
  • Prin capacitatea de a se orienta faţă de un anumit loc în spaţiu, de obicei din acel spaţiu de iernare.

Păsările se orientează cu ajutorul vederii, auzului, simţului echilibrului, simţului tactil. Simţul prin care păsările percep caracteristicile electromagnetice terestre are sediul în canalele semicirculare din urechea internă; un rol important îl au şi cristalele de magnetită din cerebel.

Viteza de deplasare în zbor este în medie de 100 km/zi, deşi unele specii pot depăşi, in caz de nevoie 200 km/h. Vitezele mari de migraţie sunt folosite numai în caz de pericol.
Înălţimea de zbor variază de la 500 la 2500 de m.

Căile de migraţie nu sunt parcurse în linie dreaptă, ci urmează relieful pământului, ţărmurile marine, cursul fluviilor, evitând barajele munţilor mari, mări interne sau alte obstacole. De asemenea, ele ţin seama de posibilităţile de hrănire pe drum, în locurile de repaus, de care majoritatea speciilor au nevoie, căci doar puţine specii migrează într-un drum continuu, de câteva zile până la locurile de iernare. Majoritatea migreză încet, în etape, de la un loc de repaus la altul, încât drumul întreg e parcurs în mai multe săptămâni.
Drumul străbătut de păsări a fost stabilit în principal prin metoda inelării.

Căile de migraţie din România.
România este străbătută de o serie de drumuri importante de pasaj şi oferă câteva regiuni de popas ideale, cum ar fi Câmpia de Vest, regiunea inundabilă a Dunării şi mai ales Delta Dunării.

Unele păsări migrează singure (privightorile, cucul, pupăza – noaptea răpitoarele de zi – ziua), altele în grupuri mici (sitarul de pădure, lişiţele, becaţinele, unele raţe – noaptea, porumbeii, turturelele, pescăruşii, ciorile – ziua) sau în masă compactă (găşte, cocori, pelicani).

 La cinteza comună din Europa centrală şi nordică, numai femelele migrează spre sud în timpul iernii în timp ce masculii rămân în regiunile mai nordice. În cazul mierlei, migrează numai exemplarele din anul I de viaţă, iar cele adulte rămân ca păsări sedentare în regiunile nordice.
Există migraţie în front larg şi migraţie în front strâmt.

Formaţiile de zbor pot să arate diferit: în linie la raţe, gâşte, în V la cocori, pescarusi, în masă neregulată la păsărele.


Fig. 12 – Pasari migratoare

 


Fig. 13 – Pasari migratoare

La multe specii de păsărele migreză întâi tinerii, apoi exemplarele adulte.
La unele păsări cântătoare migrează după sexe; soseşte  mai întâi masculul, care ocupă un teritoriu de cuibărit şi pe care îl apără cu înverşunare în aşteptarea femelei.

Migraţia de toamnă e mai lentă decât cea de primăvară. Această diferenţă e datorată faptului că toamna păsările întârzie datorită resurselor bogate de hrană pe care le  au la dispoziţie.
Primăvara, păsările se grăbesc spre locurile de cuibărit.

Există unele specii de păsări care intreprind migraţii sporadice sau de invazie. Aceste păsări sunt stenofage, adică mănâncă numai un anumit fel de hrană, iar cauza migraţiei lor sporadice este lipsa de hrană specifică. De exemplu forfecuţa se hrăneşte doar cu seminţe de conifere, găinuşa de stepă doar cu seminţele unor graminee, striga de zăpadă cu lemingi.


Fig. 14 - Forfecuta


Fig. 15 - Striga de zăpadă 

Când sursa de hrană devine insuficientă (la interval de câţiva ani), aceste păsări migrează în căutare de hrană.
Tot migraţii spontane sau de invazie se consideră cazurile unor păsări rătăcite din cauza condiţiilor meteorologice proaste (flamingii apăruţi în România).



Fig. 16 - Flamingo

Sarcini de lucru:

Identifică traseele şi desnează hărţile pentru călătoriile păsărilor migratoare din ţara noastră.
Identifică situaţii în cate păsări obişnuit migratoare au rămas în ţară pe perioada iernilor blânde din ultimii ani.
Identifică modalităţile în care poţi contribui la observarea, studiul şi hrănirea păsărilor!

[cuprins]

Resurse suplimentare

Resurse web suplimentare despre migraţia la animale

Migraţia la lăcuste:
http://www.youtube.com/watch?v=1YNy2R3hg2Q&feature=related  

Despre migraţiile peştilor:
http://www.youtube.com/watch?v=XNqyYZONtMQ  
http://www.nationalgeographic.com/xpeditions/lessons/09/gk2/migrationsalmon.html  
http://news.bbc.co.uk/earth/hi/earth_news/newsid_8273000/8273877.stm  
http://en.wikipedia.org/wiki/Eel_life_history   
http://www.fao.org/fishery/culturedspecies/Anguilla_anguilla/en  

Despre migraţiile păsărilor:
http://www.ecomagazin.ro/randunica-arctica-are-cea-mai-mare-perioada-de-migratie/
http://milvus.ro/Migrans/2005dec.pdf  
http://www.milvus.ro/images/PDF/Ghid-roman-sumar.pdf    
http://www.lumea-copiilor.ro/animale/berzele/berzele.php  

 

Resurse web suplimentare referitoare la supravietuire:
http://www.ted.com/talks/lang/rum/jane_poynter_life_in_biosphere_2.html
http://www.ted.com/talks/lang/rum/david_blaine_how_i_held_my_breath_for_17_min.html  
http://www.ted.com/talks/lang/rum/william_kamkwamba_how_i_harnessed_the_wind.html  
http://www.ted.com/talks/lang/rum/kamal_meattle_on_how_to_grow_your_own_fresh_air.html  

[cuprins]

 

      www.fonduri-ue.ro www.fntm.ro www.uniuneaeuropeana.ro www.fseromania.ro www.fseromania.ro