• Tema 4 - Calatori si calatorii prin corpul uman

Cuprins:
1. Provocări
2. Trasee de cunoaştere
3. Exemple de abordare integrată
4. Resurse suplimentare

 

Provocări

  • Putem calatori prin corpul uman? Cum?

  • Care sunt nevoile noastre energetice zilnice?

  • Cum arati pe dinauntru? Cāt de mult esti ceea ce manānci?

[cuprins]

Trasee de cunoaştere

  • Comparaţia între corpul uman şi un oraş. Se realizează o paralelă între diferitele sisteme şi funcţii normale şi patologice ale corpului uman (de exemplu: circulaţia sanguină – circulaţia rutieră,  centrii nervoşi – ministerele, media,  sistemul excretor – staţiile de filtrare ale apelor) şi se caută rezolvări pentru diferite probleme sociale (de exemplu aspecte corelate cu criza economică) prin extrapolarea la modul în care organismul uman se poate autovindeca şi regenera (în anumite limite).
  • Călătoria prin sistemul respirator şi circulator. Se poate aborda circulaţia gazelor respiratorii şi/sau a celor toxice prin sistemul respirator, prin sistemul circulator, şi efectele lor la nivel celular; efectele administrării unor anestezice pe cale respiratorie şi modalităţile de acţiune ale acestora. Tema poate fi abordată prin studii de caz şi jocuri de rol; un personaj se află în situaţie critică şi trebuie salvat, iar o echipă de intervenţie urmează să îl salveze, pornind pe urmele substanţei inhalate.
  • Călătoria prin sistemul digestiv. Abordarea necesită cunoştinţe de biologie, chimie şi fizică. Este urmărit drumul alimentelor prin sistemul digestiv de la ingerare şi până la asimilarea nutrienţilor şi evacuarea deşeurilor. Se analizează digestia şi absorbţia diferitelor alimente şi efectele acestora asupra organismului, separate şi combinate. Tema vizează şi formarea unor convingeri legate de o alimentaţie sănătoasă.Se pune accent pe necesităţile metabolice ale organismului.
  • Călătoria informaţiei prin analizatori până la formarea senzaţiilor. Se descrie acţiunea stimulilor de diferite tipuri asupra receptorilor, formarea potenţialului de receptor, al celui de acţiune, drumul influxului nervos prin fibrele nervoase, sinapsele, ariile corticale implicate în recepţia, decodificare şi interpretarea informaţiilor. Tema necesită cunoştinţe de biologie (sistem nervos, analizatori) şi de psihologie (mecanisme de prelucrare primară a informaţiilor).
  • Călătoria individuală: dezvoltarea  ontogenetică a organismului uman, de la concepţie la naştere. Această parte a călătoriei vizează călătoria în interiorul corpului matern şi abordează probleme de biologie şi etică. Tema poate fi extinsă apoi la descrierea etapelor dezvoltării, etapelor vieţii din punct de vedere biologic, psihologic şi social.
  • Călătorii transcutanate. Se pune accent pe rolurile pielii (în special pe cel protector) şi pe efectele întreruperii barierei cutanate (zgârieturi, străpungeri accidentale sau intenţionate). Se poate descrie o intervenţie chirurgicală din punctul de vedere al instrumentelor chirurgicale care străbat diferite ţesuturi şi organe.
  • Corpul uman – raporturi, simetrii, proporţii şi armonie. Se analizează raporturile numerice dintre segmentele corporale şi semnificaţiile acestora din punct de vedere practic (antropometric) şi estetic. Elemente de anatomie artistică.

[cuprins]

 

Exemple de abordare integrată

Călătoria prin sistemul digestiv.
Patru (echipe de) reporteri au de realizat un (foto) reportaj despre sistemul digestiv uman.


Fig. 1 - Corpul Uman

Fiecare dintre ei va culege informaţii de la faţa locului, călătorind împreună cu un aliment. Ei au de ales să călătorească împreună cu:

  • un hamburger (sau un cheeseburger) mâncat de către un consumator fast-food;


Fig. 2 - Hamburger

  • un măr (sau un alt fruct la alegere), consumat de către un vegetarian;

Fig. 3 - Măr

  • o ciocolată (sau o îngheţată);

Fig. 4 - Ciocolată

  • o tabletă de vitamine şi minerale, luată împreună cu un pahar cu apă.

Fig. 5 - Tabletă de vitamine

Fiecare dintre cei patru aleg câte un aliment cu care să călătorească, urmărind să obţină maximum de informaţii despre sistemul digestiv prin care trec. La fiecare nivel vor transmite informaţii şi imagini despre alcătuirea sistemului digestiv, văzută din interior precum şi despre transformările specifice ale alimentelor (suplimentelor alimentare) alese.
Ei au la dispoziţie informaţiile din manualul de biologie de clasa a XI-a şi lecţiile AEL pentru clasa a şaptea (în special ,,Aparatul digestiv”, ,,Glandele anexe”, ,,Fiziologia digestiei”) şi pentru clasa a unsprezecea (în special ,,Noţiunile: metabolism intermediar (etape), bazal, energetic, anabolism, catabolism”, ,,Nutrimentele: roluri, valoare energetică, raţie alimentară” şi ,,Transformări fizico-chimice ale alimentelor în tubul digestiv, acţiunea enzimelor digestive, absorbţia intestinală, fiziologia intestinului gros”), precum şi o serie de filme documentare şi artistice pe tema digestiei.


Fig. 6 - Tubul digestiv

Ei vor trebui să transmită informaţii pe tot parcursul călătoriei, să răspundă la întrebări pe care le vor găsi la nivelul fiecărui organ şi să întocmească un raport final la încheierea călătoriei.


Fig. 7 - Procese  

Iată o parte din întrebările (sarcinile de lucru) pe care le pot găsi la fiecare nivel, întrebări la care vor trebui să răspundă din punct de vedere al alimentului/alimentelor împreună  cu care au ales să călătorească. În funcţie de alimentul ales vor putea sau nu să răspundă la toate întrebările.

Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv şi este formată din două porţiuni:vestibulul bucal, dispus între obraji şi arcadele alveolo-dentare şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Cavitatea bucală comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, iar posterior comunică larg cu bucofaringele, prin istmul buco-faringian. Cavitatea bucală prezintă superior bolta palatină, formată din palatul dur şi vălul palatin, care desparte cavitatea bucală de cavitatea nazală iar inferior, planşeul bucal pe care este ancorată limba. Cavitatea bucală este căptuşită cu mucoasa bucală.
În alveolele dentare de pe oasele maxilare şi mandibulă sunt fixaţi dinţii, organe dure, cu rol de triturare a alimentelor. Dentiţia este de două feluri: dentiţia de lapte formată din douăzeci de dinţi şi dentiţia permanentă, formată din 32 de dinţi. Dentiţia la om este heterodontă, dinţii fiind de mai multe tipuri, după forma şi rolul pe care îl indeplinesc în triturarea alimentelor: incisivi, canini, premolari şi molari. Dentiţia de lapte nu cuprinde premolari.
Mucoasa linguală prezintă pe faţa dorsală şi pe marginile limbii papilele linguale, dintre care papilele fungiforme, foliate şi circumvalate conţin muguri gustativi iar papilele filiforme, cele mai numeroase, au rol mecanic.

Sarcină de lucru:

La nivelul cavităţii bucale:

  • Cum arată suprafaţa limbii?
  • Care sunt papilele gustative stimulate în mod special de alimentele alese?
  • Identifică orificiul unei glande salivare şi apreciază cantitatea de salivă produsă.
  • Descrie acţiunea salivei asupra alimentelor.
  • Identifică şi descrie dinţii implicaţi în prelucrarea alimentelor alese. Precizează gradul de curăţenie şi sănătate al dinţilor gazdei tale.
  • Descrie mişcările limbii şi formarea bolului alimentar.

Posibile probleme:  Existenţa unor dinţi cariaţi care suferă la contactul cu alimentele.


Fig. 8 - Cavitatea bucală

Glandele salivare sunt glande anexe ale cavităţii bucale care secretă saliva. Glandele salivare sunt de două feluri: glande salivare mici şi glande salivare mari. Glandele salivare mici sunt dispuse la nivelul mucoasei bucale, iar glandele salivare mari (parotida, submandibulara şi sublinguala) sunt organe perechi şi se găsesc în afara cavităţii bucale. Ele îşi varsă produsul de secreţie în cavitatea bucală, prin canale de excreţie.


Fig. 9 - Glandele salivare

Faringele este format din trei porţiuni: nazofaringele (superior) cale exclusiv respiratorie, bucofaringele şi laringofaringele, porţiuni la nivelul cărora se încrucişează calea digestivă cu calea respiratorie. La limita dintre calea digestivă şi cea respiratorie se află orificiul glotic, prevăzut cu epiglota. Epiglota acoperă calea respiratorie în momentul deglutiţiei.
Tunica musculară a faringelui este formată din cei trei muşchi constrictori (superior, mijlociu şi inferior), muşchi striaţi, care prin contracţie micşorează lumenul şi muşchii longitudinali, care ridică faringele în deglutiţie.
Esofagul este un conduct musculos care continuă faringele şi se deschide în stomac, la nivelul orificiului cardia. Are o lungime de 25-30 cm.

Sarcină de lucru:

La nivelul faringelui şi esofagului:

  • Descrie faringele şi identifică orificiile prin care acesta comunică cu alte organe.
  • Identifică accesul spre esofag şi descrie poziţia epiglotei.
  • Parcurge traseul spre esofag şi identifică oprirea procesului respirator pentru a putea înghiţi.
  • Descrie traseul bolului alimentar prin esofag şi mişcările peristaltice ale esofagului.
  • Identifică sfincterul cardia şi treci prin el pentru a ajunge în stomac.


Fig. 10 - Muşchi longitudinali

Stomacul, porţiunea cea mai dilatată a tubului digestiv se întinde de la esofag, cu care comunică prin orificiul cardia, până la duoden cu care comunică prin orificiul piloric, prevăzut cu sfincterul piloric.


Fig. 11 - Stomacul

 

Stomacul prezintă o faţă anterioară, o faţă posterioară şi două margini - marginea dreaptă, numită mica curbură şi marginea stângă, marea curbură. Stomacul are două porţiuni:  porţiunea verticală formată din: regiunea cardială, în vecinătatea orificiului cardia, fornix-ul şi corpul stomacului şi  porţiunea orizontală formată din: antrul piloric şi canalul piloric, care se continuă cu duodenul.

Posibile probleme: existenţa unor ulceraţi, hrană insuficient digerată de la masa anterioară.

Sarcină de lucru:

La nivelul stomacului:

  • Asigură-te de închiderea sfincterului cardia pentru a evita refluxul gastro-esofagian.
  • Descrie mucoasa gastrică şi identifică secreţiile gastrice.
  • Compară sucul gastric cu saliva.
  • Cât timp petreci în stomac?
  • Ce transformări suferă în stomac alimentul ales?
  • Cum este afectat de mediul acid şi de enzimele din sucul gastric? Cum arată chimul gastric şi ce proprietăţi are?
  • Descrie mişcările stomacului.
  • Împreună cu o porţiune de chim gastric îndreaptă-te spre pilor şi străbate-l pentru a ajunge în duoden.

Posibile probleme: existenţa unor ulceraţi, hrană insuficient digerată de la masa anterioară.

Intestinul subţire este cel mai lung segment al tubului digestiv. Se întinde de la orificiul piloric până la valva ileo-cecală, unde se continuă cu intestinul gros. Prezintă două porţiuni: duodenul şi intestinul liber (format din jejun şi ileon).


Fig. 12 - Intestinul subţire

Duodenul constituie prima parte a intestinului subţire. Are o lungime de aproximativ 25 cm şi se curbează în jurul capului pancreasului.
Intestinul liber este format din jejun şi ileon. Din cauza lungimii sale (5-6m), intestinul subţire formează anse intestinale, cu dispoziţie orizontală în jejun şi verticală în ileon.
Intestinul subţire este adaptat perfect funcţiei sale principale, aceea de absorbţie a nutrimentelor.

Sarcină de lucru:

La nivelul duodenului:
Identifică orificiul de vărsare pentru canalul coledoc  şi pancreatic principal şi verifică tonusul sfincterului Oddi.

  • Ia o probă de bilă şi una de suc pancreatic şi descrie compoziţia chimică a acestora, comparativ cu saliva şi sucul gastric.
  • Identifică secreţiile celulelor duodenului şi efectele acestora.

La nivelul jejunului şi ileonului:

  • Parcurge ansele intestinale; ce lungime au? Ce înălţime at trebui să aibă gazda ta dacă tubul digestiv ar fi drept? Poţi răspunde acum?
  • Care sunt mişcările care te ajută să înaintezi? Descrie-le!
  • Ce se petrece cu conţinutul intestinal? Care este diferenţa dintre chimul gastic şi chilul intestinal? Ce transformări fizico-chimice au loc la acest nivel?
  • Descrie vilozităţile intestinale şi identifică modalităţile de absorbţie pentru nutrimentele rezultate din alimentul ales.

Intestinul gros este porţiunea terminală a tubului digestiv. Are o lungime de 1,7 m şi un diametru de 6,5 cm. Se întinde de la valva ileo-cecală până la orificiul anal. Intestinul gros are trei segmente: cecul, colonul şi rectul.
Cecul, porţiunea iniţială a intestinului gros, este situat inferior de valva ileo-cecală, are formă de fund de sac şi prezintă pe peretele postero-medial un diverticul numit apendice vermiform. Inflamaţia apendicelui se numeşte apendicită.


Fig. 13 - Intestinul gros

Colonul se găseşte în continuarea cecului şi se întinde până la rect. Este dispus sub forma unui cadru, numit cadrul colic şi prezintă patru porţiuni: colonul ascendent, transvers, descendent şi colonul sigmoid.

Sarcină de lucru:

La nivelul cecului şi apendicelui:

  • Treci de cecum, evită apendicele şi îndreaptă-te spre colonul ascendent.
  • Posibile probleme: apendice inflamat, intrare în apendice.

La nivelul colonului:

  • Descrie traseul pe care îl parcurgi străbătând segmentele colonului
  • Descrie relieful intern al colonului.
  • Identifică tipurile de bacterii simbionte existente la acest nivel.
  • Identifică procesele de absorbţie şi secreţie de la acest nivel.
  • Descrie diferenţa dintre chilul intestinal şi materiile fecale.
  • Identifică mişcările care propulsează fecalele în rect.

Posibile probleme: colită, resturi sedimentate la nivelul plicilor semicirculare, constipaţie


Fig. 14 - Intestinul Gros

Rectul este ultima porţiune a intestinului gros. El continuă colonul sigmoid în dreptul vertebrei sacrale 3 şi se termină cu orificiul anal. Prezintă două porţiuni: ampula rectală - porţiunea iniţială, mai dilatată şi canalul anal care străbate perineul şi se termină cu anusul. În partea inferioară a canalului anal se găsesc două sfinctere musculare:) sfincterul anal intern (involuntar) este format din fibre musculare netede şi inervat de fibre vegetative simpatice (care determină contracţia sa) şi fibre parasimpatice (care determină relaxarea sa) şi sfincterul anal extern (voluntar) este format din fibre musculare striate, inervate de fibre somatomotorii.

Posibile probleme: colită, resturi sedimentate la nivelul plicilor semicirculare, constipaţie.

Modificările pe care le suferă alimentele la diferitele nivele ale tubului digestiv sunt următoarele: în cavitatea bucală alimentele sunt mărunţite şi amestecate cu saliva prin procesul de masticaţie. Singura enzimă digestivă conţinută în salivă este amilaza salivară, care acţionează asupra amidonului preparat termic. Bolul alimentar rezultat în urma masticaţiei este transportat apoi prin faringe şi esofag în stomac, prin procesul de deglutiţie.
În stomac, se produce digestia gastrică cu două etape: etapa mecanică, sub acţiunea musculaturii din peretele gastric şi etapa chimică, sub acţiunea sucului gastric, care conţine enzime digestive.
În urma digestiei gastrice rezultă chimul gastric, care este evacuat intermitent în duoden, prima porţiune a intestinul subţire. În intestinul subţire se desfăşoară digestia intestinală: la nivelul duodenului au loc modificări chimice sub acţiunea enzimelor conţinute în sucul pancreatic (pentru glucide, proteine şi lipide) şi fizice, de emulsionare, pentru lipide, sub acţiunea bilei. Compuşii nedigeraţi în duoden sunt propulsaţi la nivelul jejunului, unde continuă digestia chimică sub acţiunea enzimelor intestinale. Produşii rezultaţi din digestia intestinală vor fi absorbiţi în sânge sau limfă.
În intestinul gros se formează materiile fecale care vor fi eliminate prin defecaţie.

Întrebările folosite în exporare sunt pregătite pentru o călătorie completă prin sistemul digestiv.
Posibile trasee ocolitoare sau alternative:

  • Pătrunderea prin canalul unei glande salivare, până in interiorul structurii ei; descrierea structurii acestia şi a mecanismelor secreţiei.
  • Dacă alimentul a fost alterat, eliminare prin vomă.
  • Pătrunderea prn canalele biliare la nivelul ficatului, trecerea în circulaţia portală; descrierea circulaţiei portale, a structurii ficatului.
  • La nivelul ficatului, descrierea transformărilor metabolice ale nutrimentelor.
  • Pătrunderea în pancreas, descrierea pancreasului exocrin şi endocrin, a mecanismelor secreţiei.
  • Absorbţia împreună cu apa sau vitaminele la nivelul stomacului sau intestimului, trecerea în circulaţia sanguină.
  • Absorbţia împreună cu lipidele, trecerea în circulaţia limfatică.
  • Blocarea la nivelul apendicelui, inflamarea acestuia, operaţie de apendicectomie.
  • Cu ajutorul manualului de anatomia şi fiziologia omului şi a bibliografiei, realizează o călătorie în interiorul ficatului, intrând prin vena portă, o dată cu nutrimentele absorbite din intestinul subţire (rezultat al digestiei alimentelor).
  • Ia un interviu unei celule hepatice.

Sarcină de lucru:

La nivelul rectului:

  • Pregăteşte-te pentru părăsirea tubului digestiv.
  • Ce anume din alimentul ales a rămas nedigerat, neabsorbit şi este eliminat?
  • Identifică sfincterele anale.
  • Descrie mecanismele defecţiei.
  • Separă-te de resturile alimentare şi ieşi din rol.
  • Pregăteşte-ţi reportajul de călătorie.

Ficatul este cea mai mare glandă anexă a tubului digetiv, cântărind ~1,5 kg. Este situat inferior de muşchiul diafragm, unde ocupă un spaţiu numit loja hepatică.
Ficatul prezintă o faţă superioară (diafragmatică), o faţă inferioară (viscerală), o margine anterioară care ajunge la rebordul costal şi o margine posterioară.
Faţa diafragmatică este împărţită de ligamentul falciform în doi lobi, drept şi stâng.
Faţa viscerală prezintă trei şanţuri, două antero-posterioare, drept şi stâng şi unul transvers, dispuse sub forma literei H. Acestea împart faţa inferioară în patru lobi: lobul drept, lobul stâng, lobul pătrat (anterior) şi lobul caudat (posterior). La nivelul şanţului transvers se găseşte hilul hepatic, locul de intrare şi ieşire a elementelor pediculului hepatic: artera hepatică, vena portă, canalul hepatic comun, limfatice şi nervi .
În jumătatea anterioară a şanţului drept este situată vezica biliară, iar în jumătatea posterioară trece vena cavă inferioară.
Ficatul este învelit la exterior într-o capsulă fibroasă care trimite în interiorul ţesutului hepatic septuri care delimitează lobulii hepatici, unităţile structurale şi funcţionale ale ficatului. La nivelul ficatului se găsesc în jur de 1 milion de lobuli hepatici.

Sarcină de lucru:

Cu ajutorul manualului de anatomia şi fiziologia omului şi a bibliografiei, realizează o călătorie în interiorul ficatului, intrând prin vena portă, o dată cu nutrimentele absorbite din intestinul subţire (rezultat al digestiei alimentelor) Ia un interviu unei celule hepatice.

Lobulul hepatic este o structură hexagonală cu o înălţime de 2 mm şi un diametru de 0,7 mm. Celulele hepatice (hepatocitele) formează în interiorul lobulului cordoane radiare dispuse în jurul unei vene centrolobulare, situată în lungul axului longitudinal al acestuia. Între lobuli se formează spaţiile portale în care se găsesc trei elemente o ramură a venei porte (care aduce sânge funcţional încărcat cu nutrimente), o ramură a arterei hepatice (care aduce sânge oxigenat) şi un canal biliar interlobular.
La nivelul hepatocitelor ajunge sânge amestecat, care conţine atât oxigen (adus de artera hepatică), cât şi substanţe nutritive, absorbite la nivelul intestinului subţire, care ajung la ficat prin vena portă. Astfel, vascularizaţia ficatului este dublă, nutritivă şi funcţională.
Căile biliare formează un sistem de canale prin care bila, secretată la nivelul ficatului, ajunge în duoden. Căile biliare sunt: căi intrahepatice şi extrahepatice.


Fig. 15 - Ficatul

Pancreasul este o glandă anexă a tubului digestiv. Are o formă alungită şi este format din cap, corp  şi coadă. Este o glandă mixtă, cu dublă funcţie, exocrină şi endocrină.
Partea exocrină a pancreasului este formată din acinii pancreatici care secretă sucul pancreatic.


Fig. 16 - Pancreasul

Mai jos sunt trecute informaţii despre valoarea nutritivă a alimentelor. Acestea sunt utile călătoriei pentru a identifica transformările alimentelor în sistemul digestiv (şi a stabili detaliile traseului pentru alimentul ales), dar pot constitui foarte bine şi o subtemă separată. De aceea, corespunzător fiecărei secţiuni de conţinut sunt prevăzute întrebări şi sarcini de lucru pentru aprofundarea noţiunilor de biochimie.

Valoarea nutritivă a alimentelor
Între om şi aliment se stabilesc relaţii strânse pe tot parcursul existenţei şi chiar înainte de naştere prin intermediul laptelui matern. Cea mai veche şi mai stringentă relaţie este determinată de faptul că alimentele furnizează organismului susbtanţele nutritive de care acesta are nevoie pentru asigurarea energiei indispensabile proceselor vitale, pentru sintetizarea substanţelor proprii precum şi pentru formarea substanţelor care favorizează desfăşurarea normală a proceselor metabolice.
 Produsul alimentar este constituit dintr-un amestec de substanţe organice şi anorganice necesare organismului uman, dar şi substanţe indiferente şi chiar substanţe antinutriţionale.
După rolul pe care îl au în metabolism, substanţele utile din alimente, necesare organismului omenesc (trofinele), se împart în mai multe grupe:
• substanţe cu rol energetic -  lipidele şi glucidele;
• substanţe cu rol plastic -  protidele;
• substanţe cu rol catalitic -  vitaminele şi elementele minerale;
• substanţe cu rol senzorial.
Primele preocupări privind valoarea nutritivă a produselor alimentare datează din 1890 sub forma publicaţiei „Compoziţia chimică a materialelor alimentare americane” de W. O. Atwater din cadrul Departamentului Agriculturii al SUA. (Composition of food (by Consumer and Foods Economics Institute), USDA, 1976-1981 )
După natura lor în organism, substanţele nutritive se împart în lipide, proteine, glucide, minerale şi vitamine. Pentru asigurarea unei stări de nutriţie normale, este necesar ca alimentele consumate să aducă toate substanţele nutritive în cantităţi optime şi mai ales, pe cele esenţiale.
Nevoile nutritive variază mult de la o persoană la alta, depinzând de vârstă, sex, corpolenţă, tipul activităţii desfăşurate (fizică, intelectuală), condiţiile mediului ambient (frig, cald, prezenţa unor noxe, etc).
Viaţa, cu toate formele ei de manifestare, presupune un consum permanent de energie. Aceasta este indispensabilă desfăşurării diferitelor funcţii ale organismului: sinteza de substanţe pentru creştere, contracţiile musculaturii, asigurarea temperaturii corpului constante, etc.
Furnizorii de energie sunt glucidele, lipidele şi proteinele. Prin ardere, un gram de glucide sau proteine generează 4,1 calorii iar un gram de lipide 9,3 calorii. O situaţie deosebită este reprezentată de energia furnizată de alcoolul etilic (7 calorii/gram).

Necesităţile energetice estimative în funcţie de vârstă


Vârsta (ani)

Necesar (Kcal/kg corp/zi)

2-4

100-160

4-10

75 - 120

10-12

45 - 80

12-18

35 - 70

18-50

25 - 60

50-65

22 - 50

peste 65

15 - 25

Cheltuielile energetice corespunzătoare diverselor tipuri de activităţi fizice


Natura activităţii depuse

Cheltuiala energetică (Kcal/min)

-activitate sedentară (muncă intelectuală)
-activitate musculară uşoară (croitor, tipograf, bucătar)
-activitate musculară medie
-activitate musculară intensă
-activitate musculară foarte intensă
-înot lent
-înot rapid

<2,5
2,5-4,3

5,0-7,4
7,5-9,9
>10
11,1
14,2

Lipidele
Lipidele (grăsimile) sunt reprezentate în marea majoritate prin aşa-zisele grăsimi neutre sau trigliceride (esteri ai glicerinei cu acizii graşi) şi se găsesc în ţesuturile animale şi vegetale ca principala formă de depozitare materială a energiei. Într-o proporţie mult mai mică, în grăsimile alimentare se găsesc lipide complexe care conţin fosfor, compuşi cu azot, zaharuri.
Ţesutul adipos este constituit preponderent din lipide. La nivelul său, grăsimea este depozitată, ca substanţă de rezervă, fie sub piele, fie în jurul diferitor organe, pentru a fi oxidată atunci când nevoile energetice ale organismului cresc sau când el nu primeşte suficiente calorii prin alimentaţie. Rezervele adipoase pot creşte prin consumul exagerat de grăsimi alimentare, ceea ce duce la apariţia unei boli metabolice – obezitatea.
Pe cale experimentală s-a dovedit că, deşi în organism lipidele se sintetizează din glucide şi proteine, alimentaţia lipsită de grăsimi influenţează negativ asupra animalelor de laborator, scade longevitatea lor, rezistenţa la acţiunea factorilor nefavorabili exteriori, pot apărea exeme ale pielii, hemoragii în organele interne. Dar aceste stări trec destul de repede, dacă în raţia alimentară se adaugă lipide.

Sursele de lipide: 60–65% din necesitatea de grăsimi se acoperă din contul grăsimilor propriu-zise – unt, margarină, slănină; 35–40% din contul grăsimilor care intră în componenţa produselor alimentare. Aşadar, conţinutul de grăsimi în carne constituie de la 3 până la 30%. Cantitatea de grăsimi în cereale e foarte mică; în majoritatea cazurilor, nu depăşeşte 2% (în ovăz– până la 6%), iar în legume şi fructe ele practic lipsesc.

Raţia de lipide
1. Raţia de lipide nu trebuie să depăşească 30–33% din numărul total de calorii în 24 ore. S-a constatat că la fiecare 1000 kcal revin 35g de grăsimi.
2. 1/3 din raţia de lipide trebuie să fie acoperită de uleiurile vegetale, bogate în acizi graşi esenţiali.
3. Cantitatea de lipide scade până la 20% energia consumată la persoanele în vârstă, femei în perioada maternităţii, sedentari, obezi, la cei cu insuficienţă hepato-pancreatică şi cu afecţiuni ale căilor biliare etc.
4.Prânzuri mai grase (35% din caloriile dietei) li se recomandă: copiilor, adolescenţilor şi adulţilor care consumă multă energie.
Alimente cu conţinut mare de lipide


Denumirea alimentului

Cantitatea de lipide la 100 g aliment consumabil

-ulei, untură, unt topit, seu topit
-unt, margarină
-slănină
-smântână
-brânzeturi grase
-carne de porc, oaie, raţă
-peşte gras
-mezeluri
-ciocolată, halva, prăjituri cu creme

100
65-82
70-75
20-35
20-30
10-30
15-20
20-40
20-35

Sarcini de lucru:

Plecând de la următoarele informaţii, documentaţi-vă şi realizaţi prezentări PowerPoint sau postere!
1. Acizii graşi sunt componenţi de bază ai grăsimilor. Uleiurile vegetale conţin acizi graşi polinesaturaţi în timp ce grăsimile animale conţin în cantităţi mici sau foarte mici aceste tipuri de acizi graşi. Prezentaţi caracteristicile structurale ale acizilor graşi, realizaţi o clasificare a acestora, enumeraţi sursele de acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi şi identificaţi sursele cele mai bogate în acizi graşi polinesaturaţi!
2 . Dintre grăsimile vegetale, în ţara noastră sunt folosite aproape în exclusivitate uleiurile din seminţele de floarea-soarelui, soia, uleiurile din germeni de cereale, grăsimi hidrogenate şi margarine ce provin din uleiuri vegetale.
Dintre grăsimile animale se foloseşte cu precădere untul. Realizaţi un studiu în care să prezentaţi avantajele şi dezavantajele utilizării grăsimilor vegetale şi a celor animale.
3. Unt vs. margarină.

Studiu de caz - Colesterolul

Colesterolul este un alcool monohidroxilic ciclic nesaturat care se prezintă sub forma unor cristale albe, insolubile în apă şi solubile în solvenţi organici (eter, benzen, cloroform). Acesta în combinaţie cu acizii graşi formează colesterolul esterificat, formă sub care este încadrat în categoria lipidelor. În practică se foloseşte ca emulgator în preparatele cosmetice şi farmaceutice şi pentru obţinerea unor vitamine cu structură înrudită.

Colesterolul din organism provine din surse alimentare (untură, slănină, gălbenuş de ou, carne de porc grasă) dar este sintetizat şi în organismul uman de către anumite ţesuturi (ficat, intestin, glande suprarenale). Atunci când raţia zilnică nu asigură cantităţi suficiente de colesterol, organismul intensifică biosinteza acestuia. Pe de altă parte, dacă aportul nutritiv furnizează prea mult colesterol sau dacă sinteza sa este exagerată, pentru a se preveni acumularea sa, el este combinat cu acizii graşi, ceea ce îl face mai uşor de suportat de ţesuturi.  În cantităţi mari se găseşte în pietrele de la ficat, de unde poate fi extras.                                               
Rolurile colesterolului sunt multiple: ia parte la sinteza hormonilor glandelor suprarenale, glandelor genitale, a vitaminei D3 şi a sărurilor biliare. Vitamina D3 este una dintre substanţele biologice cu importanţă vitală pentru organism, a cărei sinteză se realizează la nivelul pielii direct din colesterol, sub acţiunea razelor UV. Un alt rol al colesterolului este participarea sa la alcătuirea lipoproteinelor (forme de transport al grăsimilor sangvine). Prin implicaţiile pe care le are asupra echilibrului biologic, se poate afirma despre  colesterol că este un factor important ce influenţează starea de sănătate.
Factorii care măresc valoarea colesterolului sangvin sunt multipli. Dintre aceştia enumerăm: abuzurile alimentare, consumul excesiv de alcool, tabagismul, stressul, factorii genetici.
Colesterolul se prezintă sub două fracţiuni:

  • HDL-colesterol (high density lipoprotein) sau “colesterol bun” care reprezintă până la 45% din colesterolul total împiedică depozitarea excesivă a colesterolului în vasele sangvine;
  • LDL-colesterol (low density lipoprotein) sau “colesterol rău” reprezintă 55% din colesterolul total; cu cât această fracţiune creşte, cu atât creşte riscul pentru producerea aterosclerozei.

Valorile optime ale colesterolului la subiecţi sănătoşi sunt prezentate în tabelul de mai jos:


Vârsta (ani)

Colesterol (mg/100 ml)

<19

120-170

20-29

130-180

30-39

130-190

40-49

130-220

50-59

140-235

>60

140-250

Există mari variaţii ale nivelului colesterolului sangvin în raport cu regiunea de pe glob, cu alimentaţia, cu vârsta, sexul. În general, valorile colesterolului sunt mai mici la femei decât la bărbaţi şi cresc până la 60 de ani, după care scad.
Valori crescute ale colesterolului apar după alimentaţie bogată în colesterol (unt, smântână, creier, ouă), în bolile genetice (colesterolul apare de 4-5 ori mai mare), în bolile renale, stress psihic, diabet, după tratamente cu bromuri, iod, salicilaţi, vitaminele A, D.
Valori scăzute apar în cazurile de post prelungit, inaniţie, eforturi fizice mari, în bolile de ficat, în bolile de sânge, pneumonie, tuberculoză.
Reacţii de identificare a colesterolului în laborator
Pentru identificarea colesterolului se folosesc reacţii de culoare care poartă numele celor care le-au inventat.
Reacţia Salkowski se bazează pe proprietatea colesterolului de a da cu clorura ferică în mediu de acid sulfuric, o coloraţie roşie.
Mod de lucru: într-o eprubetă ce conţine 1 ml soluţie cloroformică de colesterol 0,1% se adaugă 2 ml soluţie de clorură ferică 0,084% în acid acetic şi 1 ml acid sulfuric concentrat. Amestecul se agită. Se va observa că după agitare se separă două straturi: unul colorat în roşu (cel superior, cloroformic) şi unul colorat în galben murdar (cel inferior, acid).
Reacţia Liebermann-Buchard se bazează pe proprietatea colesterolului de a forma cu anhidrida acetică şi acidul sulfuric concentrat, compuşi intens coloraţi în verde.
Mod de lucru: într-o eprubetă ce conţine 2 ml soluţie cloroformică de colesterol 0,2% se adaugă 1 ml anhidridă acetică. Se adaugă apoi 4-5 picături de acid sulfuric concentrat şi se agită. Apar modificări de culoare roşu-violet-albastru şi în final verde intens şi stabil.

Sarcini de lucru:

1. Steroizii anabolizanţi sunt compuşi lipidici folosiţi de atleţi pentru creşterea performanţei. Prezentaţi câteva situaţii în care utilizarea acestora a avut efecte nedorite: decese, pierderea distincţiilor, etc.

2. Fitosterolii sunt steroizi care apar în mod natural în plante. Daţi exemple de specii care conţin fitosteroli şi evidenţiaţi rolul lor la nivelul organismului uman.

Glucidele
Glucidele sunt substanţe foarte răspândite în natură, mai ales în regnul vegetal. Deoarece hidrogenul şi oxigenul din molecula lor se găsesc în aceeaşi proporţie ca în molecula apei (2:1), au mai fost numite şi hidraţi de carbon.
Glucidele constituie cea mai mare parte din alimente şi sunt sursa principală de material energetic pentru organism. Utilizarea glucidelor pentru necesităţile energetice este justificată, pe de o parte, de abundenţa lor în natură şi de uşurinţa de a acoperi raţia glucidică; pe de altă parte, de faptul că glucidele se absorb şi se oxidează uşor în organism. Aceste calităţi fac ca ele să fie unica sursă capabilă să furnizeze o energie importantă într-un timp scurt (1g de glucide, prin oxidare în organism, generează aproximativ 4,0 kcal).
Pe baza reprezentării de mai jos, realizaţi o prezentare a caracteristicilor fizico-chimice ale zaharidelor!

Rolul glucidelor

  • Sunt furnizoare de energie rapidă.
  • Sunt implicate în sinteza acizilor nucleici, aminoacizilor, glucoproteinelor, etc.
  • Sunt stocate sub formă de glicogen, sunt stocate în ficat şi muşchi.
  • Îndeplinesc funcţia de substanţe biologic active – heparina, acidul hialuronic,heteropolizaharidele etc.
  • Participă la solubilizarea, transportul şi metabolizarea hormonilor.
  • Sunt folosite la sinteza lipidelor.

Proteine
Proteinele sunt substanţe nutritive cu o structură complexă şi cu roluri foarte importante în organism. Ele se prezintă ca macromolecule formate din lanţuri de aminoacizi legaţi între ei prin legături peptidice.
Vreţi să vă reamintiţi?
Parcurgeţi lecţiile AeL: Aminoacizi şi Proteine.
Proteinele au rol plastic şi reprezintă 16-19% din greutatea unui adult. Nevoia de proteine este deosebit de acută pentru organismele tinere. Apărarea faţă de bolile infecţioase este puternic influenţată de calitatea şi cantitatea proteinelor din hrană. Numeroase observaţii şi experienţe au arătat faptul că un aport mai ridicat de proteine măreşte rezistenţa organismului faţă de noxe chimice cu care omul vine în contact.
Alimente furnizoare de proteine


Denumirea alimentului

Cantitatea de proteine în 100 g aliment consumabil

Carne (vită, porc, pasăre, peşte)
Salam, şuncă
Brânzeturi
Lapte de vacă
Ouă de găină
Pâine
Paste făinoase
Fasole, mazăre
Soia
Nuci

15-22
10-20
15-30
3,5
14
7-8
9-12
20-35
30-33
17

Sarcină de lucru:

Plecând de la afirmaţia: “Hemoglobina este o proteină ce conţine fier şi intră în componenţa globulelor roşii”, realizaţi postere şi prezentări PowerPoint în care:

  • descrieţi structura hemoglobinei, rolul acesteia.
  • realizaţi comparaţii din punct de vedere structural hemoglobină-oxihemoglobină, hemoglobină-carboxihemoglobină.
  • descrieţi afecţiuni legate de un conţinut neadecvat al hemoglobinei în organism.

Mineralele
Multă vreme s-a crezut că materia vie este alcătuită din douăsprezece elemente: azot, calciu, carbon, clor, hidrogen, magneziu, oxigen, fosfor, potasiu, siliciu, sodiu şi sulf. Ulterior, s-a descoperit că mai sunt şi alte elemente care deşi se găsesc în cantităţi mici au totuşi un rol deosebit. Acestea sunt: bor, brom, molibden, magneziu, nichel, titan, zinc, litiu, cobalt, cupru, aluminiu, etc.
Deşi aceste substanţe reprezintă aproximativ 6% din greutatea corporală, totuşi ele joacă un rol deosebit de important în nutriţie. Din cele peste 100 elemente minerale cunoscute, numai 20-21 sunt necesare pentru asigurarea structurilor tisulare şi pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice. Acestea se numesc bioelemente.
În tabelul de mai jos sunt prezentate cantităţile elementelor ce apar în organismul uman, calculate pentru un individ de 70 kilograme:

Element

Masa (g)

Element

Masa (g)

Element

Masa (g)

O

45500

Si

1,4

Mn

0,02

C

12600

Rb

1,1

V

0,02

H

7000

F

0,8

Se

0,02

N

2100

Zr

0,3

Ba

0,02

Ca

1050

Br

0,2

As

0,01

P

700

Sr

0,14

B

0,01

S

175

Cu

0,11

Ni

0,01

K

140

Al

0,10

Cr

0,005

Cl

105

Pb

0,08

Co

0,003

Na

105

Sb

0,07

Mo

<0,005

Mg

35

Cd

0,03

Li

0,002

Fe

4,2

Sn

0,03

 

 

Zn

2,3

I

0,03

 

 

Sarcini de lucru:

1. Documentaţi-vă şi prezentaţi rolul sodiului, potasiului, calciului, magneziului, fosforului, fierului, cuprului, cobaltului, iodului, clorului, zincului, manganului, cromului, cromului, molibdenului. Descrieţi manifestările generate de excesul sau carenţa în organism a acestor elemente.

2. Realizaţi prezentări şi postere cu următoarele tematici:
a) Aluminiul - cauza bolii Alzheimer?
b) Seleniul ca antioxidant - lupta cu radicalii liberi.
c) Rolul litiului în buna funcţionare a sistemului nervos.

Referinţe bibliografice pentru această secţiune:
V.Dinu, E.Truţia, E.Popa-Cristea, A.Popescu - Biochimie medicală, mic tratat, Editura Medicală Bucureşti, 1998
V.T.Mogoş - “Colesterolul”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1991;
V.T.Mogoş - “Sănătatea şi substanţele minerale”, Editura Albatros, Bucureşti, 1991;
I. Năstoiu - “Analizele medicale pe înţelesul tuturor”, Editura Gramar, Bucureşti, 1993;
H. Schell -  “Biochimie şi tehnici de laborator în chimie”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
R. Olar - ,,Chimie bioanorganica”, Editura Universitatii Bucuresti, 2001

[cuprins]

Resurse suplimentare

Proteine:
http://en.wikipedia.org/wiki/Protein
http://en.wikipedia.org/wiki/Amino_acid
http://biology.clc.uc.edu/courses/bio104/protein.htm
http://kidshealth.org/kid/stay_healthy/food/protein.html#

[cuprins]

 

      www.fonduri-ue.ro www.fntm.ro www.uniuneaeuropeana.ro www.fseromania.ro www.fseromania.ro