„ Copiii pot învăţa aproape orice, dacă sunt puşi în situaţia să se joace, să încerce, să atingă, să audă, să vadă şi să simtă informaţia” (Jane Huston)
„Un băieţel vine bucuros acasă, fluturând carnetul de note. Primise primul lui calificativ. La intrarea în casă, copilul se duce repede la mama lui şi îi arată încântat performanţa. Mama rămâne uimită: fiul său primise calificativul insuficient.
- Cum te poţi bucura tu, când ai primit cel mai slab calificativ?
Făcând ochii mari, copilul rămâne nedumerit. A doua zi, când merge la şcoală, se adresează cu ură învăţătoarei:
- Dacă aţi ştiut că insuficient este un calificativ rău, de ce mi l-aţi dat?!”
Ce impact consideraţi că au astfel de situaţii asupra evoluţiei ulterioare a copilului?
Copiii comunică impresii despre lucrurile care îi interesează; ei au totdeauna ceva în minte despre care să vorbească, pentru că vin în contact cu o mulţime de materiale şi fapte.
Cititul şi scrisul pot fi predate pe această bază- ca rezultat al dorinţei sociale a copilului de a-şi împărtăşi experienţa şi de a recepta în schimb experienţele altora, orientate totdeauna prin contactul cu faptele şi forţele care determină adevărul comunicat.
Centrarea pe elev impune în procesul de predare o interacţiune permanentă între cadrul didactic şi cel care învaţă. Consecinţa este o alegere cu precădere a metodelor activ-participative pentru crearea de capacităţi, astfel încât elevul să ştie să aplice cunoştinţele dobândite. Se schimbă astfel şi comunicarea tradiţională de la catedră spre clasă, relaţiile fiind mult mai complexe, modificându-şi direcţia, pentru că mesajele sunt transmise de la elev la învăţător, dar şi de la elev la elev. Sensul comunicării didactice devine în felul acesta altul, din perspectiva învăţământului modern.